Ce să facem cu tentativa de asasinat? Vă împărtășesc câteva gânduri despre situația în care ne aflăm, bazate pe asasinatele din perioada interbelică, anii 1920 și 1930.
Este o perioadă suficient de îndepărtată pentru a ne putea uita la exemple fără prea multă emoție, și totuși suficient de apropiată, pentru a fi utilă.
Aflăm că violența care începe într-un colț al extremei drepte ricoșează adesea. Descoperim că pragul important este permiterea violenței. Și ne dăm seama că ceea ce facem după aceea contează cel mai mult.
Nimic din toate acestea nu face ca rezultatul unui act oribil să fie complet previzibil. Dar ne ajută să vedem cum unele lucruri, care vor fi spuse în mod previzibil, ar putea fi nefolositoare și neadevărate.
Unii dintre susținătorii lui Donald Trump, inclusiv un senator radical de dreapta și un congresman radical de dreapta, s-au grăbit să dea vina pe democrați. (Aceasta este, desigur, și linia Moscovei).
Raționamentul lor ar putea părea intuitiv și, în mod clar, a părut intuitiv pentru mulți oameni. Dacă un politician de dreapta radicală, precum Donald Trump, este victima unei tentative de asasinat, nu ar trebui să presupunem că autorul este de stânga radicală?
Nu, nu ar trebui.
Acest tip de prezumție, bazat pe gândirea „noi și ei”, este periculos. Începe un lanț de gândire care poate duce la mai multă violență. Noi suntem victimele, iar ei sunt agresorii. Noi am fost răniți, deci trebuie să fi fost ei. Nimeni care gândește în acest fel nu se întreabă niciodată despre violența din propria tabără.
Și acest mod de gândire este, de asemenea, foarte adesea eronat. Istoria dreptei radicale spune o poveste diferită, una în care violența se refractă adesea în interiorul și în jurul unei mișcări politice care o susține.
În această după-amiază am trecut pe lângă Parlamentul austriac, unde cancelarul Engelbert Dollfuss a fost asasinat acum nouăzeci de ani. Dollfuss introdusese violența politică în sistemul politic și era liderul extremei drepte. Cu toate acestea, el a murit prin violență politică, de mâna unor oameni care nu l-au considerat suficient de radical.
În martie 1933, Dollfuss a dizolvat Parlamentul austriac, punând capăt democrației electorale. El și-a transformat partidul politic (și alte câteva grupuri, precum și un grup paramilitar de dreapta) într-un nou Front al Patriei. Guvernul Frontului Patriei a zdrobit stânga cu forța armată. Dollfuss a început să construiască un regim pe modelul fascismului italian, definit în termeni naționaliști creștini. Acest lucru nu a fost suficient pentru cele mai extreme elemente ale dreptei austriece. În iulie 1934, un grup de naziști îmbrăcați în polițiști au pătruns în parlament, l-au împușcat pe Dollfuss și l-au lăsat să sângereze până la moarte.
Adolf Hitler a venit la putere în Germania cu câteva săptămâni mai devreme decât Dollfuss în Austria. Și el a zdrobit stânga, grupând socialiștii și comuniștii drept „marxiști” și plasându-i în lagăre de concentrare. El a reprezentat extrema dreaptă în politica germană. Pe străzi, cauza lui Hitler a fost susținută de violentul SA (Sturmabteilung), condus de Ernst Röhm. Ascensiunea lui Hitler la funcția de cancelar a fost facilitată de conservatori și de militariști. Aceștia au crezut, în mod eronat, că retorica violentă a lui Hitler le va servi interesele. În „Noaptea cuțitelor lungi”, Hitler i-a asasinat pe Röhm și pe mulți dintre oamenii săi, împreună cu alte persoane care au contribuit la aducerea sa la putere.
Un caz drastic de criminalitate de dreapta în perioada interbelică a fost cel al diferitelor elemente ale extremei drepte românești. Răsturnările de situație de aici ar lua prea mult timp pentru a fi descrise. Pe scurt: fasciștii care glorificau ei înșiși violența au fost atacați de alții din extrema dreaptă.
Pentru a fi siguri, nu toți potențialii asasini din acea perioadă erau de dreapta. Un tâmplar german a încercat să îl ucidă pe Hitler. Un lucrător în marmură a aruncat o bombă în mașina lui Mussolini.
Iar observația generală cu privire la modul în care violența, odată autorizată, se poate îndrepta într-o direcție neașteptată, se aplică și extremei stângi din anii 1920 și 1930. Un număr de colegi bolșevici ai lui Iosif Stalin, care au aprobat și aplicat violența politică pentru a ajunge la putere între 1917 și 1922, au fost apoi uciși în numele acelei revoluții în anii 1930.
Acest lucru nu face decât să confirme ideea generală. Am putea fi tentați să credem că violența împotriva unei părți trebuie să vină din cealaltă parte. Dar geniul sângeros, odată dezlănțuit, rămâne adesea aproape de casă. Cei care au făcut din violență o normalitate sunt deosebit de vulnerabili, deoarece vor avea întotdeauna colegi sau adepți care cred că nu au mers suficient de departe.
Desigur, nu toți asasinii de dreapta și-au ucis colegii de dreapta. Eligiusz Niewiadomski l-a ucis pe președintele polonez centrist în decembrie 1922. Niewiadomski pare să fi fost o personalitate instabilă, ale cărei convingeri îngrozitoare au fost puse în acțiune de mass-media din jurul său.
Din câte putem spune acum, bărbatul care a încercat să îl asasineze pe Donald Trump era un republican înregistrat ca pasionat de arme. Pe măsură ce apar mai multe detalii, imaginea se va clarifica. Asasinii sunt indivizi, iar motivațiile lor pot fi uneori surprinzătoare sau se pot dovedi a fi obscure și discutabile.
În acest moment, merită doar să menționăm că nu ar fi surprinzător dacă omul care a încercat să-l asasineze pe Trump ar fi fost, ca și Trump, un radical de dreapta. Acest lucru ar fi tipic pentru Statele Unite, unde majoritatea actelor teroriste provin din zona dreptei radicale. De asemenea, ar fi normal din punct de vedere istoric. Trump, ca și politicienii radicali de dreapta din trecut, a legitimat violența.
Nimic din viața politică americană recentă nu seamănă cu apelul lui Trump ca „oamenii celui de-Al doilea amendament” să o ucidă pe Hillary Clinton, cu batjocura sa la adresa lui Paul Pelosi după o tentativă de asasinat, cu denigrarea lui Gretchen Whitmer după o tentativă de răpire, cu violența stocastică pe care o îndreaptă împotriva criticilor pentru a-i intimida și împotriva colegilor săi republicani pentru a-i ține în frâu, cu limbajul brutal al mitingurilor sale din 2016, cu admirația sa vocală pentru liderii cunoscuți ca fiind ucigași în masă și cu încercarea sa violentă de a răsturna regimul constituțional în ianuarie 2021.
Totuși, ceea ce contează mai mult decât acțiunea este reacția. Ar trebui să condamnăm cu toții violența politică. Ar trebui să proclamăm cu toții că următoarele alegeri vor fi stabilite prin numărul de voturi, mai degrabă decât prin amenințări, lovituri de stat, bătăi sau crime. Mass-media nu ar trebui să răspândească mesaje de ură și gânduri conspirative nefondate.
Și ar trebui să fim cu toții conștienți de tentațiile martiriului.
Indiferent ce se întâmplă de fapt într-un act de violență politică, va exista cineva, undeva, care va susține că statutul de victimă înseamnă nevinovăție și că nevinovăția justifică mai multă violență din partea unor mâini care rămân mereu nevinovate. Acest tip de logică este deja pe internet. Această mișcare a fost făcută în toate cazurile fasciste. Când naziștii germani au preluat Austria în 1938, au ridicat un monument martirilor lor. Fasciștii români au ucis pentru a-i răzbuna pe ai lor.
Trump este de aceeași părere: se referă la criminalii condamnați care au luat cu asalt Casa Albă ca la „martiri” și îi face parte din mitingurile sale. În mod constant, el însuși se consideră o victimă.
Nu putem decât să sperăm că nu va escalada o astfel de retorică sau că nu va arunca vina acolo unde nu trebuie. Acest lucru nu îl va ajuta să câștige alegerile, dar va spori probabilitatea unor noi violențe.
