Pentagonul a anunțat retragerea a 5.000 de trupe din Germania în următoarele 6-12 luni. Sâmbătă, Donald Trump a precizat că aceasta este doar începutul. „Vom reduce cu mult mai mult de 5.000″, a declarat președintele american reporterilor din Florida.
Cancelarul german Friedrich Merz a încercat să tempereze tensiunile, declarând post-factum că trebuie să accepte că președintele american are o viziune diferită, „dar asta nu schimbă faptul că americanii rămân parteneri importanți.” Doi lideri, două mesaje contradictorii emise la distanță de 24 de ore, aceasta este, în esență, starea relației transatlantice în primăvara anului 2026.
Ce s-a întâmplat mai exact
Retragerea de 5.000 de trupe reprezintă aproximativ 14% din cei circa 36.000 de soldați americani staționați în Germania, nu mult mai mult decât fluctuația normală a rotațiilor, după cum notează Wall Street Journal.
Germania găzduiește cel mai mare număr de trupe americane din Europa, împreună cu infrastructura militară critică prin Ramstein, cea mai mare bază aeriană americană din afara SUA, cartierul general al US European Command și US Africa Command la Stuttgart, și Centrul Medical Regional Landstuhl, care tratează soldații răniți în Orientul Mijlociu.
Retragerea vine pe fondul unui schimb de replici publice între Trump și Merz, declanșat de criticile cancelarului german la adresa strategiei americane în războiul din Iran. Merz a declarat că SUA este „umilită” de Teheran, că a intrat în conflict „fără nicio strategie” și că nu are „nicio strategie cu adevărat convingătoare nici în negocieri”.
Trump a răspuns pe rețelele sociale că Merz „ar trebui să petreacă mai mult timp pentru a pune capăt războiului cu Rusia/Ucraina și pentru a-și repara țara sfărâmată”, adăugând că „face o treabă groaznică.”
Acest schimb public între un președinte american și cancelarul celei mai mari economii europene nu are precedent în istoria postbelică a Alianței. Nu pentru că tensiunile ar fi noi, de fapt ele există de la Bush și Schröder, din epoca războiului din Irak, ci pentru că niciodată dezacordul nu a produs o decizie militară directă în timp atât de scurt și comunicată atât de ostentativ.
Problema reală: rachetele, nu soldații
Dacă retragerea trupelor poate fi calibrată ca „simbolică” de oficialii germani, există o a doua decizie care nu poate fi relativizată în același mod, anume, anularea planului Biden de a staționa în Germania un batalion cu rachete cu rază lungă de acțiune Tomahawk și rachete hipersonice Dark Eagle.
Christian Mölling, directorul think tank-ului berlinez Edina, a formulat distincția pentru Financial Times: „Prima o putem compensa, dar pe lovituri cu rază lungă avem un deficit de capabilitate. De fiecare dată când Trump spune ceva de genul acesta, dacă stai în Kremlin, crezi că e mai puțin probabil că americanii vor veni să ajute în cadrul NATO.”
Wall Street Journal confirmă evaluarea: „Nico Lange, directorul Institutului German pentru Analiza Riscurilor și Securitate Internațională și fost înalt oficial al ministerului apărării german, spune că oficialii din Berlin anticipaseră că administrația Trump nu va onora acordul, neangajându-se niciodată să o facă. Totuși, faptul că acum, când ne confruntăm cu un nivel atât de serios de amenințare în Europa, acest decalaj de descurajare convențională nu este închis, aceasta este o problemă reală. Avem trupe proprii, dar nimeni în Europa nu deține încă această capabilitate specifică.”
Nu numărul de soldați în rotație, ci absența unui tip de armament pe care nicio forță europeană nu îl poate reproduce în orizontul imediat. Rachetele Tomahawk și Dark Eagle nu sunt doar arme, ele sunt un mesaj strategic trimis Kremlinului că orice calcul de agresiune împotriva NATO va întâlni o capacitate de răspuns asimetrică. Fără ele, mesajul devine mai puțin credibil.
România și precedentul din octombrie 2025
Retragerea din Germania nu este primul semnal al repoziționării americane în Europa. În octombrie 2025, SUA au retras trupe și din România, un pas mai puțin mediatizat decât cel din Germania, dar strategic semnificativ în contextul flancului estic NATO. România este statul aliat cu cea mai lungă frontieră terestră cu Ucraina și găzduiește baza de la Deveselu, element central al scutului antirachetă NATO în Europa.
Retragerea din România a trecut relativ neobservată în dezbaterea publică occidentală, dar a precedat retragerea din Germania cu câteva luni, sugerând că repoziționarea americană nu este o reacție la cearta Trump-Merz, ci o tendință structurală în curs, cu o logică proprie, independentă de disputele bilaterale punctuale.
Trump nu retrage trupe din Europa pentru că Merz l-a supărat în legătură cu Iranul. Retrage trupe din Europa pentru că a decis să o facă, iar cearta cu Merz i-a oferit pretextul politic convenabil pentru a accelera și comunica public o decizie deja luată.
Cum un război din Orientul Mijlociu a spart alianța atlantică
Orice analiză a momentului actual este incompletă fără înțelegerea rolului războiului din Iran ca factor precipitant al rupturii transatlantice. SUA, angajate militar în Iran alături de Israel, au cerut aliaților europeni sprijin activ.
Europenii au refuzat, iar Spania a declarat loviturile americane și israeliene „ilegale” și a blocat accesul la bazele militare comune. Italia a refuzat unei aeronave militare americane accesul la o bază din Sicilia, iar Europa, în general, a ales să nu trimită nave de război pentru a deschide Strâmtoarea Hormuz.
Trump a catalogat NATO drept „inutil” și „laș” în urma acestui refuz. Time Magazine notează că documentele interne ale Pentagon au arătat că SUA lua în calcul revizuirea sprijinului diplomatic pentru „posesiunile imperiale” europene, inclusiv Insulele Falkland și evalua posibilitatea suspendării Spaniei din NATO.
Aceasta este planificare operațională a unei rupturi, iar faptul că a rămas deocamdată la nivel de document intern nu înseamnă că nu reflectă o orientare reală.
Wall Street Journal adaugă o dimensiune economică esențială prin efortul de război american în Iran și faptul că a epuizat stocurile de muniție și armament la un nivel care afectează direct livrările promise aliaților europeni și Ucrainei.
Marea Britanie, Polonia și Lituania se numără printre statele care se confruntă cu întârzieri în livrarea armamentului american comandat. Sistemele HIMARS și NASAMS pentru Ucraina sunt afectate. Ucraina se confrunta deja cu o penurie de sisteme Patriot, unde fiecare rachetă costă 4 milioane de dolari, iar noile întârzieri agravează o situație deja critică.
Europa între reînarmare și dependență
Germania, sub Merz, a accelerat cheltuielile militare cu obiectivul declarat de a deveni cea mai mare forță convențională din Europa până în 2029. A semnat un acord cu Franța pentru a suplimenta umbrela nucleară americană.
Wall Street Journal notează că „analiștii militari spun că Berlinul era pe drumul cel bun spre a deveni mai puțin dependent de protecția militară americană, iar cearta Merz-Trump a fost un memento util al urgenței acestui efort.”
Thorsten Benner, directorul Global Public Policy Institute din Berlin, a rezumat dilema pentru WSJ: „Toate acestea reprezintă o problemă mai mare decât o reducere simbolică de 5.000 de trupe. La fel și epuizarea rapidă a arsenalelor americane din cauza risipei enorme de active prețioase în războiul din Iran.”
SUA produce o mare parte din armamentul pe care Europa îl cumpără, sisteme antiaeriene, rachete cu rază lungă, sisteme de apărare.
Europa nu primește la timp ce a comandat și nu poate produce singură ce îi lipsește. Nico Lange de la Institutul German pentru Analiza Riscurilor a menționat: „Toate acestea se traduc printr-un risc de securitate sporit pentru Europa.”
Germania, motorul financiar al reînarmării europene, se confruntă cu prăbușirea exporturilor spre SUA după escaladarea războiului comercial, cu prețuri energetice în creștere ca efect al conflictului iranian și cu o încredere a mediului de afaceri la cel mai scăzut nivel din ultimii șase ani.
Semnalul spre Moscova
Senatorul republican Roger Wicker și reprezentantul republican Mike Rogers, președinții comisiilor Armed Services din Senat și Camera Reprezentanților au emis o declarație comună exprimând că sunt „foarte îngrijorați” de decizie, avertizând că retragerea prematură a prezenței americane în Europa „riscă să submineze descurajarea și să trimită semnalul greșit lui Vladimir Putin.”
În loc să retragă trupele complet, SUA ar trebui să le mute spre est. „Este în interesul SUA să mențină un factor de descurajare puternic în Europa prin mutarea acestor 5.000 de trupe americane spre est”, au declarat cei doi.
WSJ adaugă că anularea batalionului de rachete este, dincolo de semnificația sa militară directă, „cel mai recent semnal al unei detente între administrația Trump și președintele rus Vladimir Putin.”
Ea urmează suspendării sancțiunilor pe petrol împotriva Rusiei, după ce Iranul a închis Strâmtoarea Hormuz, o decizie care a slăbit, indirect, presiunea economică occidentală asupra Moscovei.
Anatomia unui decalaj structural
Există o ecuație pe care toți actorii implicați o știu, dar pe care nimeni nu o rostește complet în spațiul public, anume că Europa se poate reînarma. Dar nu se poate reînarma suficient de repede pentru a compensa retragerea americană în fereastra de timp în care retragerea produce efecte asupra descurajării.
Construirea capabilităților militare proprii, rachete cu rază lungă, sisteme antiaeriene avansate, forțe de reacție rapidă, ia ani, uneori decenii. Industria de apărare europeană a fost sistematic dezindustrializată după Războiul Rece, în epoca „dividendului păcii”.
Reconstrucția ei nu se face prin declarații politice sau prin majorarea procentuală a cheltuielilor de apărare în PIB, ci se face prin investiții în capacitate de producție, în lanțuri de aprovizionare, în forță de muncă specializată.
Între momentul deciziei politice și momentul capacității operaționale reale există un interval în care Europa este mai vulnerabilă decât era înainte de decizia de reînarmare, pentru că s-a decuplat parțial de umbrela americană, dar nu și-a construit-o pe a sa.
