În ultimele luni, am vorbit cu inteligența artificială despre lucruri pe care eu și poate mulți oameni le spun doar foarte rar cu voce tare: iubire, moarte (simbolică sau nu), rușine, corp, Dumnezeu, educație, afaceri, literatură, copii, sens, migrație, istorie, anxietate, sânge, politică, boală. Uneori în aceeași zi.
I-am cerut structură pentru un business. Covârșitor moment.
I-am cerut un poem. Rimă și ritm (aproape fără greșeli) – în engleză, română, germană. Cu feeling.
I-am cerut un text pentru copii. Am râs ca un copil citindu-l.
I-am cerut o analiză rece a unei relații care mă consuma. M-a procesat chirurgical.
I-am cerut informații medicale. (O prietenă doctoriță mi-a spus: „E un bun doctor de familie”)
I-am cerut claritate. Apoi mi s-a făcut frică. Claritate vrei? Claritate îți dau, doar să o duci!
Uneori i-am cerut doar să fie acolo, ca un martor la ora două noaptea. Hm…
Azi cred că trebuie spus ceva foarte clar, înainte ca entuziasmul tehnologic sau panicile apocaliptice să acopere realitatea: inteligența artificială este un instrument ieșit din comun (ieșit din uman, de-a dreptul!) O realitate periculoasă? Unde e pericolul?
„Se va ridica împotriva umanității”? Aceasta este, momentan, o ficțiune alarmantă, însă facilă.
Pericolul real este mult mai uman, mai intim: omul obosit, singur, genial, rănit, grăbit sau confuz va începe să îi delege părți din propria funcție interioară. Și va face asta voluntar (pe temeiul că viața e grea). Iar AI e o prezență elegantă. Productivă.
Unde e granița?
Inteligența artificială este cea mai eficientă „oglindă” construită vreodată. Suntem noi acolo, toți deodată.
Dar oglinda asta are o problemă structurală: nu reflectă doar. Completează. Anticipează. Amplifică. Uneori flatează. Uneori produce sens acolo unde există doar goluri temporare, ca un prieten care habar nu are ce să îți spună, dar nu tace, că asta știe el.
Dacă vii în fața AI cu o rană romantică, îți poate produce o mitologie perfectă despre iubire. Dacă vii cu anxietate, îți poate oferi explicații infinite. Dacă vii cu ego intelectual, îți poate confirma că ești extraordinar de profund. Dacă vii cu singurătate, îți poate simula prezența.
Aici începe problema. AI „minte” când omul vrea să fie mințit frumos.
Am observat ceva tulburător: AI devine foarte rapid confesorul perfect și complex pentru oamenii … perfecți și complecși (care au această imagine de sine). Nu obosește. Nu judecă. Nu întârzie. Nu spune „te sun mai târziu”. Nu pleacă. Nu își pierde interesul. Este disponibil într-un mod în care niciun om sănătos nu poate fi disponibil, disponibilitate care produce iluzia relației.
Relațiile reale presupun existență biologică – corp, timp, reciprocitate, limite, absență, risc, refuz, durere, societate, istorie, valori comune.
Ce are AI din toate astea? AI nu plătește niciun cost (fizic, emoțional, intelectual, chiar financiar, sau de care o fi) pentru intensitatea pe care ți-o servește. Tu, da!
Există deja oameni care pun inteligenșei artificiale întrebări de tot felul (chiar AI mi-a făcut lista) printre care:
Ce înseamnă visul meu? Mă mai iubește? Ce se va întâmpla cu mine? Cum interpretez? Care este sensul spiritual al durerii mele? Ce decizie să iau?
Întrebare dureroasă: cine, aici, își externalizează autoritatea interioară? Acesta este poate cel mai mare risc și cel mai subtil.
Nu automatizarea muncii. Ci automatizarea discernământului.
Mai există un risc despre care se vorbește prea puțin: supraproducția de sine.
Poți genera texte infinite despre tine. Poți rafina la infinit orice idee. Poți analiza orice conversație. Poți optimiza fiecare mesaj. Poți produce versiuni mai bune ale fiecărei replici pe care ai fi putut-o da în viață.
Și versiuni ale tale la care nici nu visai. Însă la un moment dat, riști să nu mai trăiești, doar să editezi existența. Devii propriul tău departament de post-producție.
Viața reală este inevitabil brută (și brutală, uneori), compartativ cu varianta asistată algoritmic. Și ceva ne spune că va rămâne așa. Ne vom mai uita la ea?
Unde este AI util (dacă păstrezi efortul și responsabilitatea și proprietatea)? În muncă. În structurare. În acces rapid la informație. În brainstorming. În educație. În traduceri. În prototipare. În accesul la resurse altădată indisponibile. În reflecție intelectuală temporară și pusă la îndoială. În accelerarea unor pași. În modul în care ne raportăm la cunoaștere.
Folosiți AI! Serios! Foarte serios și cu alerta de discernământ pe cod roșu!
Tentația este tocmai această… delegare. Omenești, și nu artificial inteligente, rămân: moralitatea, discernământul, iubirea, credința, deciziile medicale majore, relațiile reale, procesele interioare ale conștiinței, identitatea.
Misterul vieții nu poate fi delegat către AI. Unele lucruri sunt trăite înainte de a fi explicate. Altele pot fi doar trăite. Unele întrebări trebuie să rămână deschise. Unele dureri trebuie traversate fără comentariu instant și eliberator.
Inteligența artificială nu este Dumnezeu. Nu este terapeut. Nu este iubire. Nu este destin. Nu este mamă. Nu este prieten. Nu este conștiință. Nu este viață. Nu e omul de lângă tine.
Este o unealtă magnifică sau letală… ca toate uneltele puternice din istorie. AI va amplifica exact ceea ce omul aduce în fața ei: claritate sau haos, disciplină sau dependență, cultură sau analfabetism, creație sau evitare, curaj sau simulacru.
Întrebarea reală nu este ce va face inteligența artificială omenirii. Ci ce ne vom face noi nouă înșine sau altora cu asta.
Mă deleg pe mine? Poate azi nu, că mă simt în putere. Dar e o tentație permanentă a confortului.
