Polonia, considerată timp de patru ani cel mai necondiționat aliat european al Ucrainei, traversează o ruptură diplomatică și politică cu Kievul care reflectă o schimbare profundă de sentiment, atât în rândul elitelor politice, cât și al publicului larg.
Detonatorul recent a fost simbolic, dar impactul reiterează un episod istoric latent. O decizie a președintelui polonez de a retrage cea mai înaltă distincție de stat acordată lui Volodimir Zelenski a provocat un schimb de retrageri de decorații și a transformat o veche rană istorică într-un subiect de politică internă mai serios decât niciodată.
Ce s-a întâmplat și de ce acum
Conform Euractiv, ruptura recentă a venit după ce Zelenski a aprobat numirea unei unități militare ucrainene după „Eroii Armatei Insurgente Ucrainene” (UPA). În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, UPA a ucis aproximativ 100.000 de polonezi în Volânia și Galiția de Est, un episod calificat drept genocid în Polonia și cunoscut drept „Masacrul de la Volânia”.
Răspunsul polonez a fost prompt unde președintele Karol Nawrocki i-a retras lui Zelenski Ordinul Vulturului Alb, cea mai înaltă distincție de stat poloneză.
Mai mulți oficiali ucraineni de rang înalt au răspuns la rândul lor renunțând la propriile decorații poloneze, inclusiv consilierul prezidențial Chirilo Budanov și foștii președinți Leonid Kuchma și Viktor Iușcenko.
Scandalul a atins rapid și politica internă poloneză. Când un viceministru polonez al educației superioare a caracterizat UPA drept „ceva similar cu Soldații Blestemați” ai Poloniei, referindu-se la partizanii anticomuniști polonezi, reacția a fost imediată și furioasă.
Przemysław Czarnek, figură de prim-plan a partidului național-conservator Lege și Justiție (PiS) și potențial candidat la funcția de prim-ministru pentru alegerile din 2027, a cerut în parlament suspendarea dezbaterilor parlamentare până la clarificarea de ce guvernul „mai angajează pro-ucraineni care insultă polonezii”.
O schimbare majoră de sentiment public
Mutarea nu este izolată, ci ea reflectă o tendință mai amplă documentată de date reale. Conform Euractiv, un sondaj CBOS arată că 43% dintre polonezi au acum opinii nefavorabile față de ucraineni, față de 29% care exprimă simpatie.
În 2023, cifrele erau aproape inversate: 51% simpatie și 17% ostilitate. O cercetare a Universității din Varșovia din 2025 indică o critică crescândă la adresa ucrainenilor care trăiesc în Polonia, percepuți de unii polonezi ca având un sentiment de îndreptățire la beneficii sociale și o „mentalitate sovietică” reziduală.
Cercetătorul Łukasz Adamski, directorul Centrului Mieroszewski, o instituție finanțată de statul polonez cu focalizare pe Europa de Est, a explicat pentru Euractiv mecanismul paradoxal, chiar dacă intenția Kievului este să avanseze un narativ anti-rus, catalogarea formațiunilor responsabile de genocid drept eroice conduce clar la provocarea unei opoziții puternice în opinia publică poloneză, îngustând spațiul de manevră al politicienilor polonezi care vor să continue sprijinul pentru Ucraina.
Comentatorul politic Jakub Majmurek a descris situația prin propria lentilă, citat de Euractiv: „Cu cât mai mulți politicieni joacă cartea anti-ucraineană, cu atât sentimentul anti-ucrainean devine mai puternic. Iar cu cât acel sentiment crește, cu atât politicienii sunt mai reticenți să îi contracareze.”
Ucraina ca temă de campanie pentru 2027
Schimbarea de atitudine nu este independentă de calendarul electoral. Conform Euractiv, alegerile parlamentare poloneze sunt programate pentru octombrie 2027, iar Ucraina este așteptată să fie o temă importantă de campanie.
„Chiar și fără controversa legată de UPA, tot ar fi fost cazul”, a declarat Adamski pentru Euractiv, subliniind că prezența a peste un milion și jumătate de ucraineni în Polonia transformă automat chestiunea ucraineană într-un factor de politică internă.
Cum harta, istoria și granițele au creat conflictele de azi
Criza polono-ucraineană din 2026 nu a apărut din nimic. Ea este, în esență, un produs al unui proces de secole prin care hărțile, frontierele și mitologiile naționale au fost redesenate repetat peste aceleași populații și teritorii, lăsând în urmă straturi suprapuse de memorie colectivă ireconciliabile.
Masacrul de la Volânia din 1943-1944 a avut loc pe un teritoriu care fusese succesiv polonez, austro-ungar, polonez din nou (după 1918), sovietic (după pactul Ribbentrop-Molotov din 1939), german (după 1941) și sovietic din nou (după 1944), iar în prezent este ucrainean.
Granița polono-ucraineană de astăzi nu are nicio legătură cu frontierele existente înainte de Al Doilea Război Mondial. Ea a fost trasată de Stalin, care a mutat Polonia spre vest, expulzând etnici polonezi din Ucraina de Est și etnici germani din teritoriile poloneze de est.
Rezultatul a fost că victimele Volânia, ucise de UPA în parte tocmai pentru a curăța etnic un teritoriu revendicat de o viitoare Ucraină, și autorii acelor crime au ajuns să fie integrați în aceeași memorie națională ucraineană, fie ca victime, fie ca eroi ai rezistenței anti-sovietice.
Acesta este nucleul ireconciliabil al conflictului de memorie unde UPA a luptat simultan împotriva naziștilor, împotriva sovieticilor și împotriva polonezilor, dar a ucis civili polonezi în mod sistematic și deliberat.
Pentru un ucrainean care vede în UPA simbolul rezistenței la ocupație, eroizarea este legitimă. Pentru un polonez ai cărui bunici au supraviețuit sau au murit în Volhynia, aceeași eroizare este o obscenitate.
Cum granițele impuse produc conflicte perpetue
Volânia nu este un caz izolat în istoria europeană. Istoria granițelor europene din secolul XX furnizează o colecție îndelungată de exemple în care redesenarea hărților a produs resentimente care supraviețuiesc generații întregi.
Alsacia și Lorena, disputate între Franța și Germania, au trecut de patru ori sub suveranitate diferită între 1870 și 1945. Sud-Tirolul, etnic german dar inclus în Italia după 1919, a alimentat tensiuni care au generat atacuri teroriste în anii 1960.
Trianon-ul din 1920, care a amputat două treimi din teritoriul Ungariei istorice, rămâne o rană deschisă în politica maghiară, invocată de Orbán până în 2026 pentru a justifica politici care blochează sprijinul european pentru Ucraina.
Transnistria, Crimeea, Donbasul, Nagorno-Karabakh, Kosovo toate sunt, în esență, arhive ale granițelor trasate de imperii sau de marile puteri după războaie, fără consultarea populațiilor care trăiau acolo.
Modelul repetitiv este acesta unde o frontieră este impusă printr-un tratat sau o decizie imperială, fără să coincidă cu distribuția etnică sau cu memoria istorică a populațiilor locale. Populația rămâne pe loc, dar suveranitatea se schimbă.
Identitățile și mitologiile naționale ale fiecărei populații sunt construite în jurul versiunii proprii a evenimentelor, versiuni care nu sunt neapărat false, ci incomplete și incompatibile. Decenii sau secole mai târziu, atunci când contextul geopolitic se schimbă, aceste memorii latente revin la suprafață ca factor de mobilizare politică.
Implicațiile pentru restul Europei
Dacă Polonia, aliatul european cel mai consecvent al Ucrainei, țara care a primit cel mai mare număr de refugiați ucraineni și care a transferat ajutor militar de ordinul miliardelor poate ajunge în acest punct de tensiune cu Kievul, ce spune asta despre coeziunea sprijinului european pentru Ucraina pe termen lung?
Răspunsul nu este liniștitor, Polonia nu este singulară. Ungaria a exploatat dosarul minorității maghiare din Transcarpatia pentru a bloca ani la rând progresul european al Ucrainei.
România are propriile sensibilități istorice legate de nord-vestul Ucrainei (Bucovina), de soarta comunității românești din regiune și de problemele de drepturi ale minorităților. Slovacia, sub guvernul Fico, a adoptat o poziție tot mai critică față de sprijinul militar pentru Kiev.
Chiar și în Germania, unde sprijinul guvernamental rămâne solid, sondajele arată o oboseală crescândă a opiniei publice.
Arhitectura susținerii efortului de război
Cu cât sprijinul european pentru Ucraina durează mai mult și costă mai mult, cu atât politicienii naționaliști au mai mult material de mobilizare politică. Chestiunile istorice nerezolvate, Volhynia în Polonia, Transcarpatia în România și Ungaria, aducerile-aminte despre Holodomor și represiunile sovietice din statele baltice în relație cu România sub comunism oferă o narativă alternativă care poate fi activată oricând costul politic al solidarității devine prea mare.
Europa a construit pacea post-1945 parțial prin amnezii politice convenabile, prin acorduri de uitare a rănilor istorice și prin integrarea economică suficient de profundă pentru a face războiul prea costisitor.
Dar acele amnezii nu au vindecat rănile. Le-au conservat, la temperatura subzero a interesului comun. Iar în momentul în care presiunile geopolitice, migratoare și economice cresc simultan, dezghețul memoriei istorice devine aproape inevitabil.
Concluzia nu este că sprijinul european pentru Ucraina se va prăbuși. Este că el va deveni tot mai condiționat, tot mai negociat și tot mai supus logicii politicii interne a fiecărui stat.
Kievul va trebui să înțeleagă că aliații săi europeni nu sunt monolți, ci coaliții fragile de opinii publice, calendare electorale și memorii istorice, uneori incompatibile cu narativele naționale ucrainene. Iar gestionarea acestor sensibilități nu este o capitulare față de revizionism, este o cerință a diplomației mature în Secolul XXI.
