Thomas Gallagher este profesor emerit de științe politice la Universitatea din Bradford, Anglia, unde a predat și a făcut cercetare timp de peste 30 de ani. S-a născut pe 1 mai 1954, la Glasgow, Scoția.
Și-a obținut doctoratul la Universitatea din Manchester în 1978. A fost profesor pe teme de conflict etnic și pace și a condus unitatea de cercetare pentru studii sud-est europene de la Bradford. Principalele sale domenii de cercetare au fost politica europeană, naționalismul și regimurile autoritare.
A scris pe larg despre România și Portugalia. Printre cele mai cunoscute cărți ale sale se numără „Salazar, dictatorul care a refuzat să moară”, „Furtul unei națiuni”, „România de la comunism încoace” și „Marea foamete de lideri a Europei, 1950–2022”.
Tema dezbaterii: „De ce sunt SUA, Marea Britanie și restul UE mai puțin dispuse să ajute România să scape de autoritarism în 2026 decât erau în 2012?”
– Răspunsul, cred, este nu. Cred că România, și mai ales românii, sunt prea interconectați cu restul lumii și și-au creat rețele valoroase. Oameni din Occident, români care își pot ajuta țara dacă vremurile devin cu adevărat disperate.
Problema este la fel de mult o problemă a Occidentului, pe cât este a României. Occidentul este preocupat de Ucraina într-o măsură remarcabilă, iar toate celelalte dificultăți regionale sunt eclipsate de asta. Și această criză actuală este mai puțin vizibilă. Este mai degrabă un fel de criză prelungită, care se desfășoară treptat, decât una bruscă și acută, așa cum a fost în vara lui 2012. Am scris, acum 20 de ani, că România este în derivă, dar astăzi cred că Occidentul este în derivă.
Occidentul este foarte introspectiv. Există multe diviziuni economice. Marile crize interne, cele economice, crizele culturale legate de identitate, declinul calității leadershipului în țările occidentale este chiar mai accentuat decât era în 2012 sau mai devreme. Așadar, Occidentul nu este în poziția de a acționa ferm, așa cum poate a făcut-o în 2012. Ar fi putut avea o perspectivă pe termen lung atunci și poate, dacă ar fi avut-o, România nu ar fi intrat într-o perioadă de proastă guvernare, de exploatare, după 2012.
– Am fost puțin surprins că ați propus o paralelă între aceste două momente. În 2012, a existat o lovitură de stat anticonstituțională. Unii actori politici au încercat să preia puterea, încălcând toate regulile democratice și constituționale. Iar Traian Băsescu, fostul președinte, a supraviețuit loviturii. De ce ați făcut această paralelă? Există similitudini între cele două momente? Mi se par diferite.
– Dacă îmi permiteți, aș putea adopta, pe scurt, o perspectivă pe termen lung. Au trecut 36 de ani de la încheierea formală a regimului comunist. Dacă împărțiți acești ani la trei, obțineți aproximativ un deceniu pentru fiecare epocă. Prima epocă, care a durat până în 2002, a fost una în care interesele înrădăcinate ale vechiului sistem și colaboratorii acestuia, în special în sfera economică, s-au unit pentru a gestiona schimbarea după propria lor agendă restrânsă. În multe privințe, ei au creat regulile, iar una dintre regulile principale era că oamenii nu trebuie să aștepte prea mult de la stat. Noul regim era diferit de totalitarism, dar nu era o democrație reprezentativă. Elita nu era acolo pentru a reprezenta nevoile și interesele oamenilor. Era acolo pentru a acționa ca un fel de patron, iar oamenii trebuiau să se aștepte ca liderii să aibă grijă de ei într-o formă sau alta.
Rolul lor era să fie tăcuți, supuși, să urmeze direcția care li se dădea. Dar ceea ce trebuia realizat în România pentru ca acel tip modificat de sistem autocratic să persiste a fost, într-adevăr, considerabil. Calitatea conducerii umane a fost, cred, foarte inegală. Au existat multe frământări și lupte interne. Opoziția a fost, de fapt, la guvernare timp de patru ani. Dar marele eveniment decisiv, care a creat o a doua etapă, a fost implicarea Occidentului, în principal a Uniunii Europene, în afacerile acestei părți a Europei.
După criza legată de Kosovo, ciocnirea dintre NATO și Serbia, s-a decis, la cel mai înalt nivel al comunității euro-atlantice, integrarea Europei de sud-est în structurile economice și de securitate occidentale, mai degrabă decât lăsarea ei într-un fel de teritoriu al nimănui, cordon sanitar. Așa că, în următorii, să zicem, zece ani, până la acest an de criză, 2012, a existat un fel de competiție între forțele care susțineau mai degrabă continuitatea decât schimbarea și cele care voiau o ruptură cu sistemul, un fel de drum rapid spre a deveni un fel de țară de tip occidental. Nu cred că era inevitabil ca România să meargă într-o direcție sau alta.
A depins de evenimente conjuncturale, așa cum cred că se întâmplă și cu criza de azi, când rezultatul este foarte neclar. Dar atracția occidentală a fost mai puternică, a permis, să spunem, mobilizarea oamenilor reformiști, iar aceștia și-au găsit un punct de convergență în Traian Băsescu, care a câștigat alegerile la limită, cu doar câteva mii de voturi.
Așa că am avut apoi o perioadă de progres real, mai ales în sectorul justiției, care a creat mari turbulențe în sistem.
– În ceea ce privește anul 2012, ce a scos la iveală criza despre limitele procesului de democratizare din România?
– Cred că a arătat, din păcate, că fundamentele se schimbaseră doar superficial, că existau forțe, interese, rețele de putere din umbră care aveau în continuare un rol esențial în a determina ce se întâmplă și ce nu se întâmplă.
Puterea, așadar, a rămas în foarte puține mâini. Și, bineînțeles, până atunci, Băsescu ajunsese la capătul drumului. Mișcarea sa politică era divizată, existau defecțiuni, existase o austeritate foarte dură timp de trei ani, sistemul de sănătate era în criză, iar tulburările din iarna precedentă au dus la plecarea rapidă a lui Emil Boc.
PSD era la putere. Așadar aveți, cum să-i spunem, oligarhia, vechile structuri, USL. Probabil că nu avem timp să intrăm în detaliile pașilor care au fost făcuți, dar au fost pași foarte radicali, tulburători. Culminând cu îndepărtarea lui Băsescu – lucrul interesant, și cred că asta arată, din punctul meu de vedere, contrar a ceea ce cred mulți români, că nu totul este coregrafiat, planificat să se întâmple într-un mod sistematic. Cred că oamenii din jurul lui Ponta și al lui Crin Antonescu au fost motivați, în primul rând, de încarcerarea lui Adrian Năstase, care a produs unde de șoc în sistem și, de asemenea, de expunerea lui Victor Ponta ca plagiator.
Prestigioasa revistă britanică „Nature” – nu știu de ce tocmai această publicație – a arătat că doctoratul lui era fals. Iar acest lucru a amplificat tensiunea, un fel de șoc, care a declanșat un atac împotriva lui Băsescu. Un lucru interesant este că instituțiile, mai ales sistemul de justiție, nu s-au prăbușit, nu au cedat.
Au încercat să reziste, cu un anumit efect, și cred că, dacă criza ar fi continuat la nesfârșit, multe dintre structurile statului nu ar fi colaborat cu autorii loviturii de stat. A fost un semn că, după cinci ani de europenizare, se produsese, de fapt, un progres real în România. Oamenii erau dispuși să își asume riscuri pentru a apăra ordinea democratică foarte tânără care fusese creată.
Așa că a fost un moment important în povestea acestei țări în ultimii 30 de ani, chiar dacă rezultatul a fost 12 ani de guvernare PSD, împreună cu PNL.
– În 2026, am avut moțiunea de cenzură împotriva Cabinetului Ilie Bolojan, am avut încercarea eșuată de a forma un nou guvern, am avut prestația criticabilă a președintelui. Cred că există două diferențe majore între cele două momente. În 2026, regulile democratice nu au fost încălcate la fel de dur ca în 2012. A doua diferență este că, acum, președintele și PSD se află de aceeași parte a baricadei. Sunteți de acord?
– Mai mult sau mai puțin. Ca să fiu optimist în privința perioadei în care ne aflăm acum, cred că vechea gardă, să spunem, vechea ordine, se comportă într-un mod militant. Chiar dacă nu încalcă direct Constituția, se comportă într-un mod foarte neregulat, pentru că le este frică. Cred că PSD este într-o formă foarte proastă. Este un partid în declin. Era mai puternic în 2012, chiar dacă suferise înfrângeri electorale în acel an. Încă avea un control puternic asupra Sistemului.
Astăzi, calitatea conducerii este slabă. Cred că anii lungi de alianță cu liberalii, în timpul celui de-al doilea mandat al lui Klaus Iohannis, au discreditat cu adevărat partidul, chiar și în ochii foștilor susținători.
Foarte traumatizanți pentru români au fost cei doi ani de pandemie de COVID-19. Statul și-a arătat incapacitatea completă, inadecvarea de a răspunde acestei situații de urgență, chiar și la un nivel minim. Unul dintre factorii care legitimau PSD pe termen lung era ideea că, dacă apare o mare urgență, acest partid o va gestiona eficient, deoarece este un partid puternic, cu acoperire națională. Cei din PSD s-au dovedit, însă, a fi un grup de oameni inutili. Evident, principalii beneficiari ai declinului PSD au fost, din păcate, extremiștii ultranaționaliști, care au stat în plan secund în această criză, dar rămân o forță îngrijorătoare.
– O parte destul de consistentă din electoratul român pare să fie de acord cu răsturnarea regimului actual. Mă refer la 2024, pentru că, în 2012, sprijinul popular era pentru președinte. Acum avem o parte foarte consistentă a electoratului care a vrut un alt președinte, pe Călin Georgescu. Momentul din 2024 este parte a crizei actuale?
– Cred că a fost un moment de, nu știu cum să-l numesc, degringoladă. În Europa de Vest, alte partide anti-sistem au reușit să răzbată, dar ele au fost rezultatul unei alienări profunde în societate față de incapacitatea partidelor mainstream de a controla situația. Dar a existat multă manipulare, jocuri stupide, jucate de oameni din umbră, pentru a încerca să manipuleze rezultatul. Rezultatul a fost că acest „wild card”, acest om al misterului, Călin Georgescu, a ajuns brusc pe primul loc în primul tur al competiției.
Nu văd acest lucru ca pe un semn al unei revolte populare. A existat manipulare. Cel mai îngrijorător lucru, în opinia mea, a fost numărul de oameni din diaspora – din Marea Britanie, Spania și Italia – care au fost spălați pe creier pentru a-l susține pe Georgescu.
În majoritatea alegerilor de după 1990, românii au votat din motive economice. Nu au votat pentru că i-ar fi cuprins niște tendințe înapoiate, primitive. Să nu uităm că, atunci când alegerile prezidențiale au avut loc în final, în mai 2025, românii au votat covârșitor cu buzunarul, cu portofelul lor.
În primul tur, avansul lui Simion a fost incredibil. Era cu aproximativ 25-30 de puncte înaintea lui Nicușor Dan. Dar chiar și în orașele, județele, în care Simion câștigase în primul tur, Nicușor Dan a câștigat în turul doi.
Cred că cei care lucrează la stat, după ce l-au auzit pe Simion amenințând că va concedia 100.000 de bugetari, au ajuns la concluzia că avem nevoie de stabilitate.
Nu cred că are loc un proces de radicalizare în România la nivelul la care s-a produs în Germania. Cred că motivele, pentru care oamenii au votat așa cum au votat, au fost mult mai instrumentale (practice, de interes propriu).
– O altă diferență între 2012 și 2026 a fost faptul că, în 2012, Germania și SUA vorbeau pe aceeași limbă. Reacția față de ce se întâmpla în România a fost foarte asemănătoare. Acum, în 2026, SUA și UE sunt adversare. Răspunsul simplu este că Donald Trump este de vină, se luptă cu UE, cu liderii europeni. Care este, însă, răspunsul complicat?
– Ei bine, este ușor să te concentrezi pe MAGA și pe Trump și să spui că acesta este motivul principal al ruperii dintre America și Europa de Vest. Dar să nu uităm că, în timpul mandatului lui Biden, acesta și-a îngrozit aliații europeni retrăgând, fără avertisment, forțele americane din Afganistan în 2022, cu repercusiuni foarte grave. Cred că, atunci când Trump va pleca, oricând ar fi asta, va deveni clar că există diferențe majore de direcție, de așteptări privind modul în care este gestionată lumea, între Washington, Bruxelles și capitalele naționale.
Cred că modul foarte bizar în care a fost gestionată criza electorală din România în 2024 – 2025 nu a făcut decât să intensifice suspiciunile deja existente între aliații NATO, neprietenoși unii cu ceilalți. Așa că nu e o surpriză că vicepreședintele SUA, JD Vance, a adoptat poziția pe care a adoptat-o la Conferința de securitate de la München din 2025. Și nu e o surpriză că establishmentul european a susținut ideea anulării alegerilor și a încercării de a-l neutraliza pe Călin Georgescu.
– Anularea alegerilor a fost o decizie democratică?
– Cred că a fost o decizie neregulată. Cred că se pot aduce argumente din diferite tabere pentru a explica ce s-a întâmplat. Dar cred că întreaga dramă, începută în noiembrie 2024 și continuată cel puțin încă șase luni, a arătat calitatea scăzută a conducerii politice din România, mai ales în rândul celor aflați la putere, care vor ca lucrurile să rămână așa cum sunt, care vor ca interesele, structurile de putere, să continue după o agendă foarte restrânsă.
Așadar, aveți putere, aveți bogăție concentrată în foarte puține mâini în România. Dar întreaga „orchestră” este condusă într-un mod foarte confuz. Există acest sistem politic, care probabil s-a schimbat mai puțin în România decât în aproape orice altă țară care a făcut parte din blocul sovietic. Dar, paradoxal, nu este condus într-un mod machiavelic, inteligent. Așa că există un fel de anarhie structurată, foarte greu de analizat. Dar nu văd niciun fel de direcție sinistră, orchestrată, concertată, planificată, pentru a duce România într-o anumită direcție.
Interesul comun al celor care au beneficiat de parcursul României din ultimii 30 de ani este ca schimbarea să se producă cât mai puțin posibil, iar orice modificare să fie în condițiile lor. Acest lucru este foarte important pentru ei, pentru a-i ține uniți. Dar nu este suficient pentru a crea un nou sistem de legitimare.
Puterea nu a fost legitimată în România de niciun actor politic de foarte multă vreme. Sunt doar diferite tipuri de manevre, diferite tipuri de jocuri de putere ale unor actori, care vin și pleacă. Așa că este o situație foarte ciudată.
– Credeți că președintele Nicușor Dan este o vulnerabilitate în contextul actual? Pentru că a ales să joace alături de PSD și am asistat în ultimul an la multe lucruri surprinzătoare.
– Este evident că Nicușor Dan este un om al statu quo-ului. Nu știu exact cum a reușit, dar multă vreme a funcționat ca un fel de „cameleon”, occidental ca manieră și ca așteptări. Și apoi, brusc, vezi apărând o altă personalitate politică. Dar să nu uităm că, în 2012, existau oameni precum Andrei Marga, care era un mare simbol al occidentalizării în Transilvania, transformând Universitatea Babeș-Bolyai într-un far al iluminismului.
Chiar și Crin Antonescu a început ca deputat al Partidei Alianța Civică, dimensiunea civică în politică. Probabil că foarte puțini dintre dumneavoastră și-o mai amintesc acum pe Renate Weber, care a fost președinta Fundației Soros, „Open Society Foundation”, în anii ’90. După ce funcția de Avocat al Poporului a fost contestată, cine altcineva a apărut decât ea? Nu spun că toată lumea este așa, că nu are un fel de consecvență interioară. Nu spun asta nicio clipă. Există mulți români care nu și-au abandonat niciodată poziția de principiu. Dar, practic, nu știu ce urmează după colț pentru România.
Dar aș fi surprins dacă Nicușor Dan ar fi un element important al poveștii. Îmi este greu, din cauza modului său limitat de a comunica cu oamenii, să mi-l imaginez în centrul unei noi alinieri de putere. Pur și simplu nu văd asta.
– În zilele noastre, „elefantul din cameră” sunt serviciile secrete. Avem un mare scandal legat de implicarea gl. Pahonțu, directorul SPP, în evenimentele din decembrie 1989. Vom vorbi, sper, tot mai mult despre controlul civil al serviciilor secrete. Ce credeți despre rolul serviciilor de informații în lupta actuală pentru putere și, în general, în politica din România?
– Ei bine, e foarte greu de generalizat. Nu cred că este posibil să caracterizezi în termeni foarte simpli lumea informațiilor, care este una masivă, extinsă, în România, comparativ cu alte părți ale Europei. Cred că există probabil rivalități, există diferite facțiuni în serviciile de informații. Nu au acționat mereu în mod deschis, sau în mod clandestin, antidemocratic, în favoarea oligarhiei. Oameni cu un trecut discutabil au jucat uneori un rol în deschiderea sistemului.
Un exemplu este Virgil Măgureanu, care s-a certat cu Iliescu și cred că a contribuit la deschiderea drumului lui Emil Constantinescu spre președinție. Dar lumea informațiilor este una pe care nu o cunosc prea bine. Nu m-am obosit să o explorez, pentru că cred că ar fi un exercițiu fără rost.
Și chiar și analiștii, comentatorii de top, este clar din ceea ce scriu că nu știu prea multe despre ce se întâmplă în serviciile de informații. Poate adevărul este că ai pur și simplu oameni de mâna a doua, mai mult sau mai puțin, angajați într-o luptă sordidă, urâtă, pentru a rămâne relevanți, pentru a se bucura de o viață bună, pentru a deveni jucători într-o lume mai largă a informațiilor, în Occident. Sunt privilegiați, primesc bani mulți de la stat, condițiile lor de muncă sunt foarte ușoare, așa că se joacă, manipulează.
Se joacă, iar uneori aceste jocuri merg prost, și aceasta ar putea fi una dintre explicații – nu cred că există o singură explicație – pentru care Georgescu a câștigat alegerile din 2024. Nu-mi pot imagina niciun grup de putere din România care și-ar fi dorit să-l vadă pe Georgescu președinte. Cred că ar fi fost o situație foarte bizară, nefericită pentru toată lumea, dacă s-ar fi întâmplat asta.
– Cât de mare este pericolul rus pentru România, pentru NATO și pentru lumea occidentală?
– Ei bine, ca să fiu controversat, cred că Ucraina este un pericol mult mai mare pentru România.
– De ce?
– Cred că singurul mare pericol din partea Rusiei este dacă liderul ei face ceva cu adevărat cumplit și își folosește arsenalul nuclear. Dar poate că nici măcar acel arsenal nuclear nu mai este foarte eficient, nu știu. Rusia a fost umilită pe câmpul de luptă mai mult decât orice altă țară europeană, de multă, multă vreme. Prestigiul Rusiei este foarte scăzut. Nu vreau să idealizez Ucraina și, cu siguranță, nu vreau să-l prezint pe liderul ei, Zelenski, într-o notă romantică. El este o figură cu defecte din punct de vedere politic, dar care a fost un lider destul de eficient, mai mult sau mai puțin.
Dar dacă acest conflict se va încheia – nu foarte departe de acum – în Ucraina, va începe procesul de reconstrucție și Ucraina va începe să profite de imensul ei potențial economic și de legăturile ei foarte puternice cu Occidentul, cred că acest lucru ar putea destabiliza România, pentru că va fi o presiune de occidentalizare venită dinspre Est.
Așadar, dacă Ucraina își revine foarte repede după cei patru ani de război, nivelul de trai crește, oamenii se întorc, iar țara începe chiar un proces de aderare la Uniunea Europeană, atunci cred că aceasta va fi o schimbare catalitică pentru regiune. Va fi una dintre cele mai mari, dacă nu cea mai mare schimbare pe care a văzut-o regiunea într-un sfert de secol.
Și cred că asta îi îngrozește – sau ar trebui să-i îngrozească – pe cei din structurile de putere de la București, pentru că îi face să pară din ce în ce mai anacronici, iar românii vor putea vedea cum Ucraina merge înainte cu pași repezi, în timp ce ei rămân blocați într-un fel de teritoriu stagnant, al nimănui. Atunci va fi mai greu pentru oligarhie, ca să spunem așa, să controleze ritmul evenimentelor. Dacă Ucraina supraviețuiește, prosperă, atunci cred că ultranaționaliștii vor deveni o forță mult mai slabă în România.
Așa că, în opinia mea, ceea ce se întâmplă cu Ucraina este mult mai important pentru România decât ceea ce se întâmplă cu Rusia.
Nu este un pericol pentru poporul român, este un pericol pentru oamenii de proastă calitate aflați la conducere, care țin România pe loc.
– Putem noi, ca români, ca europeni, să supraviețuim fără ajutorul american sub aspect securitar? Noua concentrare a SUA asupra zonei Pacificului înseamnă că Europa va fi lăsată singură și ne va fi foarte greu să ne protejăm de Rusia?
– Cred că acest lucru legat de Pacificul de Est, de Asia de Est, se întâmplă de foarte multă vreme, și sunt puține rezultate concrete până acum. Cred că legăturile dintre SUA și Europa sunt foarte puternice.
Pentru cei conservatori, atașați status quo-ului, aceste legături sunt puternice, organice. Iar chiar și pentru stânga radicală, cred că stânga radicală vede Europa mergând în aceeași direcție multiculturală în care își doresc să meargă și America. În cele din urmă, cred că este naiv și nesustenabil ca un continent la fel de bogat în resurse precum Europa să depindă de Statele Unite.
Trebuie să devină autonom, dar, din păcate, există o criză de conducere, un vid de leadership, și un fel de „război rece” între partidele mainstream – care își pierd credibilitatea, nu au idei despre cum să revitalizeze Europa- și partide mai radicale. Așa că orice s-ar întâmpla cu Europa în viitor nu va fi din cauza a ceea ce face sau nu face America, sunt sigur de asta.
