Matei Dumitrescu are 18 ani și este pasionat de film, filosofie, precum și de intersecția celor două. Este student la UNATC.
Și-a pierdut mama când era doar un copil. „Am o mamă care și-a dat viata pentru sora mea si pentru mine, am potențial de a face ceva cu viața mea și am un vis despre cum ar putea arăta asta”, spune el.
Un dialog profund și plin de semnificații, cu un tânăr care s-a maturizat, poate, prea devreme.
– Daniela Bordei: Bună, prieteni! Acum, în momentul când port această discuție, mi-aș dori cel mai mult să ne și vedem, nu numai să ne auzim. Pentru că, în fața mea, stă cineva care știe să privească mai bine decât noi toți prin cameră. Bună, Matei!
– Sărut mâna, doamnă!
– L-am cunoscut acum trei ani și una din amintirile extrem de dragi mie este un mesaj pe care mi l-a scris atunci când ne întorceam de la Bruxelles, după ce sărbătorisem a 10-a ediție a conferinței noastre Bucharest Model NATO. Sediul NATO de la Bruxelles ne-a găzduit și a fost o experiență colosală. Ia spune-ne tu, Matei, cum ai plecat tu de acasă îmbrăcat și cum ai stat în toate zilele alea?
– Îmbrăcat de acasă am plecat în costum. Nu știam să merg cu avionul, recunosc. Și aveam multe emoții, eram pe procură (acord de la părinți pentru a călători în străinătate însoțit de un adult- n.red.). Plecam din țară pentru prima dată conștient. Când eram mic am fost la un moment dat în Turcia, dar nu-mi mai aduceam aminte. Și am plecat în costum, crezând că n-am cum să-l bag în valiză și să nu-l șifonez. Și doream foarte mult să nu fie șifonat la sediul NATO.
– Și așa a stat în costum în fiecare zi cât am stat acolo. Un copil, efectiv, dar un copil mare, înalt, cu părul creț, care era îmbrăcat în costum, cu cravată. Impecabil arăta. După ce s-a terminat evenimentul nostrum am primit un mesaj lung în care Matei îmi spunea că așa vrea să trăiască, că niciodată nu s-a simțit mai bine decât în zilele astea în care a avut costum, cravată și a fost între oameni atât de deosebiți. Acum în fața mea e un tânăr haios, rebel, care se pregătește să termine liceul și să-și urmeze drumul în viață. Unde este Matei de acum doi ani?
– Matei de acum doi ani e departe. Departe ca comportament, ca stil de viață, dar vreau să cred că ce era bun din Matei de acum doi ani este în continuare aici. Matei de acum doi ani mai e undeva când închid ochii noaptea și mă pun în pat și mă gândesc ce vreau să fac și pentru cine fac ceea ce fac. Matei mic e în continuare motivația mea și cel care îmi dă speranță.
– Foarte frumos spus. Se spune că atunci când îți dorești ceva te ajută și universul, totul absolut lucrează pentru tine, mai ales când ești un om bun. Și care n-a făcut niciodată rău nimănui. Când ai simțit că nu ți-e favorabil universul? Când ți-a fost potrivnic totul?
– Răspunsul e des. Nu mereu, dar des.
– Cred că cele mai grele momente le-ai avut, și văd că le-ai și depășit foarte bine, cu ceva ani în urmă, așa e?
– Da. Acum trei ani jumate, pe 28 decembrie, mama s-a stins după ce s-a bătut foarte mult timp cu HTLV-1, o boală care i-a slăbit sistemul imunitar și în ultimii doi ani a avut și cancer.
– Care e lecția pe care ai învățat-o din toți anii care au urmat, fără mama?
– Să-mi număr binecuvântările. Pe cât am avut „de pierdut”- cum sărim foarte des la concluzii și spunem azi a fost o zi proastă, azi am câștigat sau astăzi am pierdut, e greu să știm vreodată, de fapt. Și, pe cât de mult s-ar spune că am avut de suferit, cred că înzecit am avut binecuvântări.
– Asta este cel mai important. Și faptul că ai reușit să depășești totul, și mai mult decât atât, n-a fost vorba doar despre tine. Tu mai ai o soră, mai mică decât tine, care, practic, nu trebuia să piardă mai mult decât ai pierdut tu. Ea nu trebuia să te piardă pe tine. Și nu te-a pierdut. Câți ani are acum sora ta?
– Are 14 ani.
– Cum ai reușit să crești o fetiță și, uite, să o faci domnișoară?
– E foarte mult spus să reușesc să o cresc. Sunt cuvinte foarte mari și nu pot să-mi însușesc nici măcar o particică mică din semnificația lor.
– Nu încerca să fii modest…
– Nu încerc să fiu modest. Încerc să vă spun autentic, doamnă. Eu am încercat să îi ofer lucruri pe care mi le-am dorit eu. Am avut momente mai dificile în care ne certam, sau momente mai bune. Și este, în continuare, o relație în progres, în creștere, cu urcușuri și cu coborâșuri și am tendința să mă uit unde aș fi putut să fiu mai bun din punctul ăsta de vedere.
– Ce face când are nevoie de un sfat? Când vrem un sfat, de obicei, avem nevoie de un complice. Ești tu complicele ei?
– Nu prea. Nu atât de mult. Vine des la mine, dar cu probleme pe care cred că și le poate rezolva mai bine singură. Are foarte multe resurse. Merge la meditații, are colegi de clasă, internetul este mai vast ca niciodată. Așa poate să învețe. Așa am învățat și eu. Așa învăț și eu astăzi. Cum să și le rezolve singură.
– Cred că oricât ar fi fost de mare avantajul de a putea să vă maturizați și responsabilizați mai repede din cauza acestui nefericit eveniment din viața voastră sunteți totuși niște copii mari, dar tot copii rămâneți și copii fiind tânjiți mereu după lucruri sau exagerați valoarea lucrurilor pe care nu le avem. Ce-ți lipsește?
– În viața de zi cu zi găsesc răspunsuri foarte ușoare la întrebarea asta și-mi doresc mai mult. Dar per ansamblu sunt împăcat. Cred că îmi lipsește mai multă cunoaștere în general. Ăsta e lucrul către care vreau să mă întreb din ce în ce mai mult. Cred că despre orice problema pe care o pot experimenta există o carte, minim, o carte foarte bună scrisă de cineva care a trecut prin aceea situație sau una similară. Cred că, pentru a fi fericit trebuie să te educi să fii fericit. Trebuie să cunoști ce înseamnă fericirea pentru tine, o fericire bună, armonioasă. Deci, cred că îmi lipsește să citesc mai mult.
– Vreau să le spun celor care ne ascultă că ești un fotograf excepțional. Știi să surprinzi lucruri pe care ochiul nu le observă. Tu vezi dincolo de om, vezi undeva în povestea lui, în sclipirea momentului, în bucuria de a exprima ceva. Care este cea mai frumoasă fotografie pe care ai făcut-o?
– Cea mai frumoasă fotografie pe care am făcut-o e doar gândită de mine. A trebuit să fie…
– N-ai făcut-o încă…
– Ba da, dar nu am făcut-o eu. A fost făcută de cineva așa cum l-am rugat eu să facă. E o poveste foarte frumoasă și mă bucur foarte mult că ați deschis subiectul ăsta. Este făcută la mormântul mamei, pe negativ. Nu e făcută digital. Am făcut-o în ziua când am împlinit 17 ani. M-am dus la mormânt și, fiind pe negative, nu-ți dai seama exact cum o să iasă. Era întuneric. Când am ajuns era 10 noaptea. Era un frig vai de capul meu. Și am făcut-o, urmând să aștept să fie developată. Am uitat că am acel film în cameră și într-o zi, din greșeală, am deschis camera. Și m-am temut să nu fi „ars” fotografia respectivă. Vreau să vă spun că din cea mai mare coincidență are o undă luminoasă exact pe cruce.
– Ce frumos! O fotografie pe care nu ai gândit să o faci așa, dar eu cred că ceva de sus de acolo, un îngeraș, ți-a potrivit și lumina și camera și locul și momentul și tot absolut și a ieșit exact ce ți-ai dorit. Este o fotografie pe care ți-ai făcut-o în cap probabil de foarte multe ori și până la urmă a venit. Dacă ar fi să faci un top al momentelor în care ai fotografiat oameni, lucruri, orice, ce consideri că e doar maculatură?
– Lucrurile superficiale. Ceea ce este frumos, ceea ce este estetic, este așa din anumite motive. Eu cred în teoria asta a filozofiei despre artă că arta trebuie să aibă și un grad de intenție în spate. Și mulți oameni au fotografii frumoase și te roagă să le faci o fotografie care să arate foarte bine din punct de vedere strict tehnic. Culoare, claritate și așa mai departe. Dacă nu are o intenție în spate și dacă e făcută doar ca să arate omul respectiv bine… O mândrie asumată sau neasumată în funcție de fiecare omuleț nu e neapărat o fotografie.
– La ce fotografie te uiți cel mai des? Că probabil că ai făcut milioane de fotografii până la momentul ăsta.
Nu mă uit la o fotografie, ci la un tablou. Am reușit de curând să-l atârn pe perete în camera mea. E un cadou pe care l-am primit recent, când am împlinit 18 ani. E un fel de simbol, sper, al unei maturități, dar nu pot să judec eu asta. E un cadou de la bunicii mei, împreună cu mentorul meu, care e un fel de tată adoptiv.
– Da, da. Am reținut. Am simțit.
– E un tablou cu Champs Élysées noaptea. Foarte frumos. A fost magic pentru mine când am plecat din România la Bruxelles, a fost magic pentru mine și când am plecat din România la Paris, la ambasadă, tot în cadrul unui proiect. Și am reușit să văd Champs Élysées. Mi-a plăcut foarte mult. Vreau să vă spun că este pe peretele meu acel tablou, pentru că îmi dă speranță, mă face să mă gândesc către viitor.
– Știu că îți place filozofia, că intenționezi să studiezi și filozofie și, în paralel, să faci și cursurile de regie de la UNATC. Există în filozofie o chestie foarte faină spusă de Blaise Pascal care spune că dacă Dumnezeu nu există și tu n-ai crezut în El, n-ai pierdut nimic. Dar dacă Dumnezeu există și tu n-ai crezut în El, ai pierdut tot. Crezi în Dumnezeu?
– Clar. Iar Pascal cu pariul lui e doar, cum să spun, vârful iceberg-ului. Pascal spunea despre om că este singurul condamnat să aibă și materialitate, precum au animalele, dar și spiritualitate, precum au îngerii. Și e un haos. E un haos frumos omul. E o monstruzitate, o himeră, spunea el, și o noutate. Și mi se pare foarte frumoasă concepția lui.
– Nimic nu e posibil fără Dumnezeu și asta ar trebui să purtăm cu toții în suflet. A fost una din cele mai mari bucurii ale mele că te-am avut alături. Îți promit că ne vom revedea. Mulțumesc mult de tot! Și aștept să citesc și să văd despre tine că ești bine și fericit.
– Eu vă mulțumesc, Doamnă.
