E foarte bine să înveți germana. Apoi s-o stăpânești și să te bucuri de tot ce înțelegi, tot ce cunoști, tot ce citești, tot ce auzi. Inclusiv de subtilități și glume. Firește, dacă apuci să călătorești, să studiezi, să muncești ori să trăiești în lumea germanofonă, dibui prin intermediul limbii și culturii ditamai civilizația.
Sigur, e valabil pentru oricare dintre limbi. Dar eu mă ocup de germană și găsesc că germana e cool! Și îmi plac glumele. De pildă: cum o cheamă pe nevasta lui Hercule? Frau Kule. Pentru că Herr Kule are și el o nevastă, nu?
O să vă mai spun câte o astfel de glumă.
Prin felul în care se construiește, germana e un fel de Legoland. Alătură cuvinte ca pe niște piese, iar construcțiile au uneori o precizie inginerească.
Luați, de exemplu, Eierschalensollbruchstellenverursacher. Este un instrument cu care produci o fisură circulară în coaja oului fiert, ca să-i ridici apoi căpăcelul și să începi micul dejun. Eier sunt ouăle, Schale este coaja, Sollbruchstelle este locul în care ceva ar trebui să se rupă, iar Verursacher este cel care provoacă întâmplarea. Cu alte cuvinte: „dispozitivul care provoacă ruperea cojii de ou exact unde trebuie”.
Invenția e simpatică, elegantă, face ce promite și are un nume lung cât propria definiție. Românul, după două dimineți cu ouă fierte, i-ar spune probabil nevestei: „Dă-mi și mie tija de ouă”. Și asta poate fi cool, în felul nostru.
Dar dacă tot am început cu micul dejun, să vedem ce se întâmplă când deschidem meniul.
La Freiburg putem cere eine Lange Rote. Înțelegem: una lungă și roșie. Ni se aduce un cârnat care iese zdravăn din ambele capete ale chiflei. Germana a fost cât se poate de exactă; chifla n-a ținut pasul. Iar hazul e – știu că ați mustăcit deja – că în germană „cârnatul” este de genul feminin: die Wurst.
La München întâlnim Weißwurst: tot un cârnat, de data asta alb. Pare simplu, până aflăm că vine cu muștar dulce și cu o întreagă discuție despre cum se mănâncă. Cu furculița și cuțitul? Sau prin zuzeln – adică scoțând cârnatul din înveliș cu gura? Înveți un verb nou și, în același timp, înțelegi că ai intrat într-o conversație bavareză serioasă.
Dacă alegem Eisbein, lucrurile se complică delicios. Eis înseamnă gheață, Bein înseamnă picior. Nu vine niciun picior de gheață, ci un ciolan de porc. E genul de moment în care dicționarul te ajută să traduci cuvintele, dar farfuria te ajută să înțelegi ce ai comandat. Mai ales că ciolanul poate veni cu Sauerkraut: varză acră. Numai că noi ne gândim la căpățânile murate, din care desprindem foi pentru sarmale, pe când varza pentru Sauerkraut este tăiată fideluță înainte de fermentare.
La desert, putem cere un Schokokuss: un „sărut de ciocolată”. Sau un Kalter Hund, adică un „câine rece”. Ce este câinele rece? Un desert din straturi de biscuiți și ciocolată, rudă bună cu salamul nostru de biscuiți.
Dacă mai încape ceva – și dacă am rămas cumva tot la felurile sărate – putem cere eine Maultasche. Maul înseamnă „gură” sau „bot”, Tasche înseamnă „buzunar”. Un buzunar pentru botul flămând? Așa ne putem juca noi cu numele. În farfurie vine un colțunaș zdravăn, umplut, de pildă, cu carne și spanac. Nu mă încumet să spun că de la bot și buzunar i se trage numele, dar sunt sigură că imaginea ne ajută să-l ținem minte.
Asta îmi place la învățarea unei limbi: la început ghicești, te încurci, râzi. Apoi începi să recunoști piesele și să le așezi singur. Iar într-o zi ajungi în Münsterplatz, la Freiburg, auzi pe cineva comandând eine Lange Rote mit Zwiebeln și știi ce își dorește. Poate ți se face și ție poftă.
Dacă plecați de aici cu câteva cuvinte noi, articolul și-a făcut treaba: a fost o mică lecție de germană. Dacă vi s-a făcut poftă și de mai multă germană, ne găsiți la Compania Mică.
