Generalul-maior (r) Dorin Toma este recunoscut pentru activitatea sa în structurile NATO și pentru expertiza în domeniul apărării terestre și al planificării operaționale. A fost comandant al Comandamentului Diviziei Multinaționale Sud-Est (HQ MND-SE) de la București, în perioada 2022–2025. HQ MND-SE planifică și coordonează operații terestre în regiunea de sud-est a Alianței.
Gl. Toma a acordat un interviu „Independent news” în care a vorbit despre Summitul NATO de la Ankara și despre deciziile esențiale pentru apărarea colectivă a Flancului estic, unde se află și România, care s-au luat cu acest prilej.
– Domnule general Dorin Toma, vă propun o discuție despre Summitul NATO de la Ankara. Care credeți că este, în opinia dumneavoastră, cea mai importantă decizie care a fost luată în capitala Turciei. Importantă nu doar pentru România, ci pentru Alianța Nord- Atlantică, pentru Occident, pentru securitatea sa colectivă.
– Acest summit a fost cu totul și cu totul diferit față de întâlnirile anterioare. Au mai fost summit-uri importante, cel puțin în ultimii ani. În 2023, de exemplu, s-au aprobat planurile regionale de apărare, ceea ce a fost un pas major înainte, pentru că, anterior anului 2020, NATO nu avea niște planuri de apărare comună a țărilor de pe flancul estic, deși Polonia și România și alte țări insistau, chiar și după 2014, să se elaboreze astfel de planuri, după modelul existent pe timpul Războiului Rece, așa numitul NATO 1.0. Și, în cele din urmă, în 2023 s-au aprobat aceste planuri, ceea ce a fost un pas esențial înainte.
Anul trecut, la Washington, a fost un summit foarte important, pentru că s-a luat această decizie istorică de a crește gradual bugetul apărării la 3,5%, precum și acei 1,5% pentru diferite cheltuieli conexe: mobilitate militară, apărare cibernetică, dezvoltarea infrastructurii. Aceste lucruri sunt și din folosul societății civile și economiei, nu numai pentru scop militar, au o dublă utilizare.
Anul acesta a fost diferit, pentru că s-au atacat frontal problemele concrete de dezvoltarea capabilităților. De la planuri, la lucruri concrete. Ce capabilități avem nevoie? Ce capabilități va retrage Statele Unite și cum le înlocuim pe termen mediu și poate pe termen lung?
Ați văzut că au fost diferite programe de dezvoltare în comun a unor astfel de capabilități. Mai multe țări s-au coalizat, au fost de acord să dezvolte împreună anumite capabilități de nivel strategic, pentru că sunt foarte puține țări care, individual, au capacitatea de a avea astfel de sisteme, platforme de nivel strategic. Când vorbim de AWACS, când vorbim de drone de înaltă altitudine, când vorbim de aviație de transport strategic, nu toate țările au nevoie să aibă în dotare astfel de sisteme, platforme. Și atunci trebuie dezvoltate în comun, să se bugeteze și să se dezvolte astfel de sisteme de nivel strategic.
De regulă, militarii nu prea preluau nimic din mesajele pe care le regăseai în declarația comună de la sfârșitul summit-ului, pentru a transforma aceste declarații de intenție, politice, în obiective concrete, militare. De această dată lucrurile au stat cu totul și cu totul altfel. A fost lansat un efort de a dezvolta în comun aceste capabilități de nivel strategic, sisteme de supraveghere, culegere de informații, platforme, drone de nivel strategic, sau sisteme de lovire în adâncime.
Marea Britanie a inițiat un astfel de proiect și România se pare că va fi parte și este vital pentru NATO să dezvolte astfel de capabilități de lovire în adâncime. Ucraina dezvoltat o industrie și are astfel de sisteme, drone, rachete de coaziere, pentru a lovi în adâncime, la 1.000, 1.500, 2.000 de kilometri.
– S-a vorbit la Ankara, ca de altfel și înainte de Ankara, de NATO 3.0. Cum va arăta acest NATO 3.0?
– În esență, NATO 3.0 este revenirea la ceea ce a fost, într-o formă sau alta, NATO 1.0. Timpul a trecut, tehnologia a evoluat față de paradigma din timpul Războiului Rece.
NATO 3.0 înseamnă ca Alianța să fie capabilă, statele aliate, să apere fiecare centimetru pătrat al NATO. Și asta înseamnă să ai planurile necesare, să ai forțele, capabilitățile alocate pentru fiecare plan, adică pentru fiecare unitate, așa cum era pe timpul Războiului Rece. Să știe fiecare unitate din ce plan face parte și ce misiune are în acel plan și să se antreneze pentru a deplini misiunea din acel plan. Nu era cazul până în 2023. După acest an s-a început acest efort.
Nu s-au identificat cred, nici astăzi, toate forțele necesare pentru a acoperi nevoile din necesarul de forțe, de capabilități din planuri. De aceea Statele Unite ale Americii au fost iritate, au pus presiune pe aliați și au spus că își vor retrage anumite capabilități, iar statele europene trebuie să-și asigure apărarea convențională. Este responsabilitatea în primul rând a statelor europene să asigure apărarea convențională.
Deci NATO 3.0 să ai planul de apărare pe frontieră, în așa fel încât să poți îndeplini ordinul pe care l-ai primit, misiunea pe care ai primit-o de la nivel politic, adică nici un centimetru pătrat din teritoriu aliat NATO să nu fie cedat. Abordarea anterioră anului 2022 nu era în acest fel formulată, adică să există o apărare înaintată pe frontieră. Exista un concept de o apărare mobilă, pentru că forțele principale, care puteau fi angajate, erau cele ale națiunilor. În timpul cât aceste forțe încercau să blocheze inimicul, cedând parțial teritoriul aliat, până când rezervele NATO se activau și interveneau pentru a contracara, pentru a respinge inimicul dincolo de frontieră. După 2022 n-a mai fost acceptat un astfel de scenariu pentru nici o țară din restul Europei.
Am văzut ce a făcut Armata Rusă în prima fază a invaziei, când a intrat pe teritoriul ucrainean, crimele de război, distrugerile de infrastructură, pagubele materiale produse. Și atunci NATO 3.0 înseamnă că există niște planuri concrete de apărare pe frontiera Alianței, pentru a nu ceda nici un centimetru pătrat din teritoriul Alianței. Asta presupune dezvoltarea capabilităților necesare pentru a putea executa această misiune, integrarea lor, realizarea nivelului corespunzător de interoperabilitate. Înainte se discuta de interoperabilitate, dar era o poveste. Nimeni nu testa exact dacă diferite produse, echipamente, produse de diferiți producători, din dotarea, înzestarea diferitelor armate, sunt și compatibile.
– Asta înseamnă că vulnerabilitățile NATO până în 2023 erau majore? Nu este o veste prea bună.
– Da, bineînțeles. Și nu e vorba numai de interoperabilitate tehnică între diferite sisteme, care, deși atunci când au fost produse, au trebuit să respecte niște standarde tehnice NATO. Existau tot felul de, și cred că și acum mai există, tot felul de limite naționale pentru a accesa anumite, pentru a fi interoperabile, pentru a fi compatibile la anumite sisteme. În plus sunt necesare activități de instruire, exerciții pentru a testa acel nivel de interoperabilitate.
– Domnule general, vă propun să discutăm și despre România. Scriați înainte de summit că România ar trebui să prezinte aliaților stadiul actual al capabilităților sale militare, gradul lor de operaționalizare și de funcționare, și să ceară sprijin de la aliați pentru completarea lacunelor. Adică, România să le ceară partenerilor din NATO capabilități noi sau să fie sprijinită să le obțină. Cum a fost atins acest obiectiv?
– Nu avem date. Lucrurile acestea s-au discutat mai mult ca sigur și la summit-urile anterioare, dar sunt informații clasificate.
Eu ce am vrut să spun a fost că responsabilitatea asigurării acestor forțe necesare planurilor de apărare, este, în primul rând, a Alianței. Vor fi de apărare convențională, clasică, la nivel tactic, în principal. Dacă discutăm la nivel tactic, responsabilitatea principală este a armatei naționale de pe alineamentul de contact, adică de pe frontieră. Și, având această responsabilitate, trebuie dezvoltate aceste capabilități militare pentru autoapărare. Știm foarte bine, din declarațiile publice, că nu avem suficientă resursă umană, nu avem o rezervă operațională, care se completeze necesară de personal.
Nu toate unitățile Armate române, care ar trebui să lupte pe această frontieră, pe acest aliniament de contact, conform planurilor, sunt operaționalizate la această dată. Și nu pot fi operaționalizate în decurs de luni de zile, ne mai vorbind de săptămâni. Și atunci, pe lângă capabilitățile pe care statele aliate ar trebui să le asigure, pentru a completa forțele pe care națiunea- gazdă România le-ar pune la dispoziție, mai există și lipsa de capabilitate din cauza nivelului de operaționalizare a Forțelor Armate române.
Să vă dau un exemplu: F-16 sau F-35. România are ca obiectiv ca, pe termen mediu și lung, să-și completeze flota cu avioane F-35, a semnat o scrisoare de intenție, nu știu dacă există și un contract în vigoare la această dată, dar ce vreau să spun este că până când România nu va avea astfel de avioane în dotare altcineva trebuie să asigure această lipsă de capabilitate, să te sprijine pe termen scurt și mediu. Și acest lucru se palică și când vorbim de forțe terestre sau de forțe navale.
– În legătură cu Marea Neagră, ce înseamnă extinderea mandatului acelei grupări navale NATO, formată din Turcia, Bulgaria și România, ce are ca obiectiv este deminarea? Mandatul ei a fost extins. În ce fel și ce fel de implicații va avea pentru securitatea regională?
– Această grupare navală, formată cele trei state NATO, monitorizează Marea Neagră, asigură deminarea sau are o reacție față de această amenințare. Indiferent că vorbim de mine navale rusești sau ucrainene. Există și un comandament, care a fost dislocat inițial în România. Rotațional se dislocă în fiecare țară și fiecare dintre cele trei flote pune la dispoziție anumite capabilități. Pentru deminare, Armata română are la ora actuală, achiziționate din Marea Britanie, două vânătoare de mine modernizate, revitalizate, cu sisteme moderne, care pot executa o astfel de misiune în cele mai bune condiții. Extinderea de mandat presupune securizarea conductelor, toată infrastructura submarină – conducte de gaze naturale, cabluri de date.
În al doilea rând, trebuie să ai cu ce să supraveghezi Zona Economică Exclusivă (ZEE), în principal, și infrastructura energetică. Trebuie să ai nave specializate, drone, drone acvatice, drone subacvatice. Un exemplu concret: Polonia și-a dezvoltat o astfel de capabilitate în care a integrat și drone subacvatice, și drone de suprafațăm și diferite nave de suprafață, cu o rețea de senzori, platforme aeriene, elicoptere sau avioane care monitorizează permanent Zona Economică Exclusivă și nu numai, au un sistem clar de comandă-control stabilit prin lege, responsabilități clare stabilite prin lege.
Revenind la România, responsabilitatea militară este a țării noastre să-și adapteze cadrul legal, în așa fel încât să poată acționa militar, să aibă sistemele necesare, fie că vorbim de elicoptere, avioane, fie că vorbim de această corvetă ușoară, navă de patrulare, achiziționată din Turcia, cu senzorii pe care îi are pentru a putea supraveghea ZEE, fie că vorbim de drone de suprafață sau subacvatice, cu sonare sau cu diferite camere de termoviziune, pe care trebuie să și le achiziționeze.
Faptul că s-a semnat extinderea unui mandat și, de acum înainte, cele trei țări vor putea, în comun, să pună la dispoziție anumite capabilități este un lucru pozitiv.
– Ați pledat ca România să formuleze un punct de vedere în legătură cu solicitările SUA și Turcia de a participa la programele europene de înzestrare, cum este cazul SAFE. La summitul NATO s-a decis crearea unei bănci pentru apărare și reziliență. Acest instrument fnanciar nou încearcă să rezolve o problemă trans-atlantică: companiile americane și turcești au fost lăsate în afara SAFE?
– Am observat că în declarația comună este atins acest subiect și era clar că urma să fie atins, pentru că presiunile erau mari, nu numai din partea Statelor Unite și Turciei, dar și din partea Marii Britanii, care a insistat anterior pentru ca o serie de companii naționale din industria de apărare să fie implicate în proiectele europene. Am văzut că, pe timpul summit-ului, au fost încheiate acorduri industriale, între companii americane și companii europene, carre vizează construirea de rachete „Patriot”, sau mantenanța sistemului „Patriot”, sau pentru rachete la ATACAMS, pentru sistemele HIMARS. Consider că acest lucru este mai important decât semnarea unor memorandumuri sau acorduri de intenție. Companiile americane urmează să-și dezvolte anumite capacități de producție în Europa, pentru astfel de sisteme de rachete care, probabil, vor putea fi achiziționate, atâta timp cât se produc în Europa, de armatele europene, cu fonduri europene. Până la urmă sunt companii europene care vor produce aceste muniții sau aceste sisteme, pentru că americanii au decis, în cele din urmă, să permită exportul acestei tehnologii, sub licență. Nu numai Turcia și Coreea de Sud sunt interesate de acest efort. Coreea de Sud a deschis o sucursală în România, pentru ca o companie din această țară să producă echipamente, tehnică militară, într-un stat al Uniunii Europene.
În legătură cu banca, nu sunt foarte mare expert în domeniul ăsta, dar nu știu exact care va fi contribuția României. Mai sunt detalii de stabilit.
– Apropo de Programul SAFE, cum vă explicați acest protecționism european în condițiile în care gradul de dependență tehnologică a Europei față de America rămâne ridicat? Sunt foarte multe capabilități sențiale pe care Europa nu le are în momentul de față, fiind dependentă de armamentul american?
– În primul rând SAFE, nu toată lumea a apelat la SAFE. Polonia, România, Bulgaria, parțial Ungaria, țările altice au apelat mai mult sau mai puțin la acest instrument financiar, prin care te poți împrumuta la niște dobânzi mult mai mici și cu un termen de grație de 10 ani. Acest instrument financiar a venit în întâmpinarea statelor europene, în special cele de pe flancul estic, pentru a acoperi un anumit deficit de capabilitate. Era vorba de muniții de 255 de milimetri, de drone, de sisteme anti-dronă. Nu este vorba să construiești sau să cumperi, cu banii SAFE, F-35 sau cine știe ce sisteme ultra-performante. Era vorba ca, pe termen scurt, să ai acces la niște fonduri suplimentare prin care să-ți acoperi anumite nevoi, urmând ca, prin bugetul național, să derulezi anumite programe de înzestrare conform viziunii naționale pe care o ai sau nu o ai. Aceasta a fost intenția programului și, probabil, de aceea s-a și insistat să se producă în Europa, pentru că și în Europa se pot produce muniții de 255 mm, se pot produce drone. Nu ai nevoie de tehnologie americană pentru muniții de 255 de milimetri, pentru niște drone de nivel tactic sau sisteme anti-dronă. Ai nevoie de tehnologie americană când vorbim de sateliți, când vorbim de rachete balistice, când vorbim de „Tomahawk”, când vorbim de F-35 și de „Patriot”.
– Cât de importantă este dezvoltarea Coridorului Nord-Sud? Este contestat în România pe motiv că infrastructura energetică va fi folosită pentru gazu licheafiat, pe care România îl va cumpăra, la prețuri mari, de la prietenii din MAGA ai domnului Trump. Dar, din punct de vedere securitar, cât de important este acest coridor?
– Nu sunt un expert în zona energetică, dar am observat că foarte multă lume s-a întrebat de ce sistemul energetic ucrainean este atât de rezilient. De ani de zile Rusia îl bombardează, încearcă să distrugă diferite capabilități de producere, transport, conducte, transformatoare etc.
Este rezilient pentru că este redundant. Există back-up. Revenind la România, sistemul nu este construit pentru a acoperi nevoile industriei și populației pe timp de pace, ci pentru a asigura acea solidaritate la nivelul societății, acea reziliență a sistemelor critice și reziliența populației în situații de criză sau de război. De aceea, cred că astfel de proiecte de infrastructură energetică sunt importante pentru România. Cred că este cea mai bună lecție pe care o putem învăța din ceea ce se întâmplă în Ucraina.
– De ce este Turcia atât de importantă pentru securitatea României, rentru securitatea Mării Negre și a zăcămintelor pe care țara noatră va începe să le exploateze?
– Sunt patru piloni esențiali pe Flancul estic: Turcia, România, Polonia și, mai nou, Finlandia. Este clar că în jurul acestor piloni trebuie construită apărarea comună, este clar că România trebuie să-și consolideze parteneriatele strategice cu Turcia și Polonia, nu doar în domeniul militar, ci și industrial. Trebuie consolidate parteneriatele pe care le avem, și vorbesc acum în special de zona militară, și cu statele din vestul Europei. Cu Germania am consolidat parteneriatul industrial-economic, hai să-l consolidăm și pe cel militar. Cu Franța la fel. Nu mai vorbim de parteneriatul strategic, pe care îl invocăm întotdeauna, cu Statele Unite ale Americii.
La nivel macro- economic și militar, este clar că Turcia era o provocare de mai multă vreme. Nu știu de ce, pe vremea vechii administrații prezidențiale, nu s-a insistat pentru dezvoltarea acestui parteneriat cu Turcia, nici cu Polonia. De fapt, nici în prezent nu se face mare lucru. Vor exista niște inițiative, niște programe de cooperare industrială în domeniul militar cu Polonia, mai nou și pe programul SAFE, ceea ce este pozitiv, dar este prea puțin.
În zona economică constat că vin companii poloneze pe piața românească, care dezvoltă tot felul de afaceri, mai puțin companii românești în Polonia. De asemenea, companii turcești vin în România, dar invers mai puțin. Până la urmă, geografia ne spune ce trebuie să facem. Este clar că Polonia și Turcia, alături de România, sunt piloni esențial atât pentru Uniunea Europeană, cât și pentru apărarea comună.
– În legătură cu reorientarea strategică a SUA, cum vedeți dumneavoastră acest proces? Cât de accelerat va fi? Summit-ul NATO a mai temporizat un pic elanul Administrației Trump?
– Această pivotare a Americii dinspre Europa spre Indo-Pacific, unde China este actorul principal, nu a început de ieri de azi. Președintele Obama a fost primul care a anunțat acest concept de pivotare, nu doar militară. În timpul Administrației Trump, această nouă filozofie se găsește inclusiv în Strategia de securitate națională, redactată anul trecut.
Nu avem toate datele legate de nivelul de amenițare, nu știm, aici în Europa, ce se întâmplă în Asia- Pacific, ce face China, cum execută tot felul de acțiuni hibride în zona respectivă, pe care China o identifică drept zona ei de interes. În funcție de aceste evoluții, anticipate de serviciile de informații ale SUA, de Armata americană, probabil că au ajuns la concluzia că acest proces de reorientare spre zona Asia-Pacific trebuie accelerat. În plus, exista anterior o presiune ca statele europene să facă un pas înainte pentru a-și asuma apărarea convențională. Motivul principal este faptul că China este identificată, din ce în ce mai mult, drept un potențial agresor, sau cel puțin un actor care poate crea probleme în viitorul apropiat în Indo- Pacific. De aici a plecat probabil această accelerare a procesului de reorientare strategică a Americii. Nu este vorba doar de capabilitățile pe care Statele Unite le are pe timp de pace în Europa. Este foarte dificil chiar și pentru Statele Unite să poarte, în același timp, două confruntări majore, în două teatre de operații.
S-au descurcat în Al doilea război mondial, în teatrul de operații din Europa și din Pacific, dar sunt și lecții pe care le-au învățat. Lucrurile au evoluat și este imposibil, chiar și pentru Statele Unite ale Americii, să conducă două operații militare majore în două teatre de operații diferite, împotriva a două mari puteri. Și atunci de aceea este și această presiune pe Europa să facă un pas înainte și să se asume măcar apărarea convențională.
