Că îmi place germana v-am mai spus. O citesc, o gust, o aud, îi simt emoția literară sau vibrația filozofică. Ce nu știu însă este germana de laborator. Care este o cu totul altă limbă – una a consecvenței până la încăpățânare, a organizării, a preciziei, a științei.
Nu o știu, pentru că sunt de formație umanistă. Știu însă că există și e probabil incomparabil mai importantă.
Din 1901 până în 2025, germana de laborator a câștigat de 87 de ori Premiul Nobel – 87 de cercetători în Fizică, Chimie și Medicină au fost laureați cu acest premiu prestigios. Ca să fac o asociere care să vă rămână în memorie: Germania are cam tot atâția Nobelpreisträger în științe cam câte milioane de locuitori are. (Da, mai au și zece Nobeluri pentru literatură și șase pentru pace). Nu se dă acest premiu pentru cercetări în matematică sau inginerie, așa că nu știm dacă asta ar nu fi dublat sau triplat numărul.
Laboratorul. Ce se petrece acolo, mult înainte înainte să vină premiul? Câți ani de întrebări, încercări, rezultate care nu ies și lucruri luate de la capăt? Din afară vedem medalia; în laborator, cercetătorul poate gândi exact ca Benjamin List înaintea experimentului care avea să-i aducă Nobelul: „Vielleicht war das eine ganz doofe Idee.” – „Poate că a fost o idee tare proastă.” A încercat-o totuși. Și a funcționat.
Benjamin List, laureat pentru chimie în 2021, a lucrat la un mod nou de a construi molecule. Aici vă mărturisesc că vocabularul de laborator mă încurcă. Dar pot înțelege miza: să găsești o cale mai precisă de a obține substanțele de care avem nevoie.
Wilhelm Conrad Röntgen a descoperit razele X și este cel care a primit, în 1901, chiar primul Nobel pentru fizică. Astăzi intrăm la radiografie aproape fără să ne gândim că posibilitatea de a vedea prin piele și carne a început prin a fi o descoperire uluitoare. Îmi place să-mi imaginez uimirea lui, a lui Röntgen.
Albert Einstein a primit Nobelul pentru fizică în 1921. Dacă ați spus „pentru teoria relativității”, ați căzut în capcană odată cu mine: premiul a recunoscut contribuția la fizica teoretică, în special descoperirea legii efectului fotoelectric, die Entdeckung des Gesetzes des photoelektrischen Effekts. Iată un lucru cool la știință: uneori omul pe care îl știm cu toții pentru o idee este premiat pentru alta.
Christiane Nüsslein – Volhard a căutat să înțeleagă cum știe un embrion ce să devină. A studiat – ghiciți ce?! -dezvoltarea musculiței de oțet și a contribuit la descoperirea acelor gene care dirijează formarea corpului. Întrebarea pe care și-a pus-o mi se pare uimitoare (știu puțină biologie): cum ajunge un organism să aibă toate părțile la locul lor?
Nu știu teoriile, formulele, legile pe care germana de laborator le-a construit, dar știu că foarte importante sunt întrebările din spatele lor. Warum? Wie? Was wäre, wenn? (De ce? Cum? Ce-ar fi dacă?).
Întrebări pe care le pune și un copil de patru ani de la „Compania Mică”. Cercetătorul are apoi nevoie de o viață întreagă ca să răspundă la una dintre ele.
