Recent am aterizat în Arabia Saudită. În câteva minute am fost fotografiat, scanat și procesat de un sistem despre care nu știam mare lucru și pe care nu mi s-a cerut să-l înțeleg.
În aceeași dimineață respinsesem mecanic, pe telefon, câteva casete de consimțământ pentru urmărire online. Ca aproape toată lumea, fără să citesc ce refuzam.
Mi-a rămas contrastul. Nu pentru că modelul saudit ar fi preferabil celui european. Nu este. Ci pentru că Europa riscă să confunde tot mai des protecția cu ritualul protecției. Am construit proceduri pentru a apăra individul, apoi am început să tratăm procedurile ca și cum ar fi ele însele drepturile pe care trebuiau să le protejăm.
De aici pornește o întrebare, pe care cred că o formulăm greșit: de ce se mișcă sistemele autoritare mai repede decât noi?
Întrebarea mai utilă este alta: de ce am construit atât de multe locuri în care o decizie poate muri?
Prea multe veto-uri
Am scris anterior despre proiecte publice blocate ani în litigii de organizații care nu suportă costul întârzierii. Separat, am scris despre oameni care influențează masiv opinia publică fără o răspundere comparabilă cu puterea pe care o exercită. În fond este aceeași problemă: vocea a fost decuplată de consecință.
Economistul american Mancur Olson a descris mecanismul acum mai bine de patru decenii. Societățile stabile acumulează în timp grupuri capabile să obțină beneficii concentrate și să distribuie costurile către ceilalți. Fiecare are un motiv puternic să-și păstreze poziția. Publicul are un motiv mult mai slab să o conteste.
Același mecanism funcționează în administrație. Un aviz rezolvă un risc punctual. O procedură suplimentară protejează împotriva unei erori. O cale de contestare apără un interes legitim. Fiecare poate fi justificată separat. Împreună pot produce un sistem în care aproape toată lumea poate spune „nu”, iar foarte puțini mai pot spune „da”.
Nu sunt eurosceptic, dimpotrivă. Însă evidențiez realitatea recunoscută și la nivelul Comisiei Europene. Raportul Draghi consemna că 61% dintre companiile chestionate considerau reglementarea un obstacol pentru investițiile pe termen lung, iar 83% indicau complexitatea și durata autorizării ca probleme importante. Nu avem, deci, o dispută despre existența problemei. Chiar sistemul a început să o recunoască.
Mitul vitezei sistemelor autoritare
Reflexul firesc este să privim spre China și să concluzionăm că centralizarea funcționează.
Istoria Chinei spune ceva mai complicat. O parte importantă din succesul început după 1978 a coincis tocmai cu descentralizarea economică, competiția dintre provincii, experimentarea locală și promovarea cadrelor pe baza rezultatelor. Un stat cu partid unic a introdus, paradoxal, o piață internă a politicilor publice.
Recentralizarea ultimului deceniu a coincis cu o încetinire evidentă. În primele șapte luni ale acestui an, investițiile au scăzut, iar cele private și mai mult. Sectorul imobiliar rămâne profund afectat.
Avantajul sistemului autoritar este viteza de execuție. Dezavantajul este mecanismul prin care descoperă că direcția aleasă este greșită. Un sistem care execută rapid o decizie greșită ajunge doar mai repede în locul greșit. Democrația are exact avantajul invers. Nu garantează decizia bună. Garantează, atunci când funcționează, posibilitatea de a afla că ai decis prost și de a-l schimba fără violență pe cel care a decis.
Într-o lume în care nimeni nu știe exact ce urmează, capacitatea de corecție poate valora mai mult decât viteza de execuție. Dar numai dacă sistemul mai este capabil să execute ceva.
Ce trebuie apărat
Aici cred că facem confuzia cea mai periculoasă.
Alternanța la putere, independența justiției, presa liberă, proprietatea, legalitatea și dreptul efectiv de a contesta nu sunt obstacole în calea eficienței. Sunt mecanismul de corecție a erorii. Tocmai ele fac sistemul democratic superior pe termen lung.
Însă birocrația excesivă (numărul de avize, succesiunea lor, termenele administrative, duplicarea controalelor sau posibilitatea ca același proiect să fie blocat succesiv prin proceduri diferite, etc.) nu ar trebui să aibă aceeași valoare.
Primele sunt constituționale în sens profund. Celelalte sunt inginerie instituțională. Iar în prezent le-am amestecat.
Germania a demonstrat în 2022 cât de artificială poate fi această confuzie. Confruntată cu riscul energetic produs de războiul din Ucraina, a construit infrastructura inițială pentru terminalul LNG de la Wilhelmshaven în aproximativ 200 de zile. Nu a suspendat democrația. Nu a abolit instanțele. A decis că timpul are un cost și a reproiectat procedura în consecință.
Asta schimbă întrebarea. Nu trebuie să devenim mai puțin democratici pentru a decide mai repede. Trebuie să distingem între regulile care fac decizia legitimă și regulile care doar au ajuns să o facă lentă.
Inteligența artificială complică și mai mult lucrurile. Hayek a explicat că planificarea centralizată din statele comuniste eșuează pentru că informația relevantă este dispersată, locală și adesea imposibil de agregat de un centru. AI nu anulează această problemă, dar o reduce semnificativ.
Iar AI mai poate face altceva mult mai important și anume poate crește vizibilitatea statului. Pentru un regim autoritar, AI poate reduce costul supravegherii, al identificării și al controlului. Pentru o democrație, aceeași tehnologie poate reduce costul administrației pe care și-a construit-o: autorizări, verificări documentare, evaluări, achiziții, controale de legalitate, etc.
Este o ironie greu de ignorat. Tehnologia de care Europa se teme că poate întări statul autoritar este și tehnologia care poate împiedica statul european să se înece în propriile proceduri. Nu înseamnă să renunțăm la garanții. Înseamnă să le facem mai ieftin de administrat.
Sunt avocat. O parte din ceea ce câștig vine tocmai din complexitatea pe care o critic: termene, avize, proceduri și nevoia de a plăti pe cineva care știe să le traverseze. Și nu sunt singurul. Consultantul, auditorul, administrația, organizația care contestă, compania care preferă încă o barieră pentru concurent, profesia care își protejează competența: fiecare reacționează rațional la propriile stimulente.
Nimeni nu trebuie să fie răufăcător pentru ca rezultatul să fie prost. De aceea nu cred că problema se rezolvă cerând oamenilor să fie mai responsabili. Sistemele nu se schimbă prin apeluri la virtute. Se schimbă atunci când modifici costul comportamentului pe care îl recompensează.
Europa nu are nevoie de mai puține valori. Are nevoie să înceteze să trateze fiecare procedură construită în jurul lor ca pe o valoare în sine. O democrație în care nimeni nu mai poate spune „da” nu devine mai virtuoasă. Devine doar mai vulnerabilă în fața celor care pot.
