Într-un articol anterior am susținut că educația terțiară ar trebui finanțată printr-o piață a creditului în care cel care împrumută suportă consecința deciziei, iar cel care creditează suportă riscul evaluării.
Am amintit atunci, în treacăt, că ideea nu e nouă și că a fost încercată o dată, la Yale, în anii șaptezeci, cu un rezultat considerat un eșec.
Propun să ne întoarcem la acel eșec, pentru care datorez o explicație, fiindcă motivul pentru care programul a picat nu este cel aparent, iar adevăratul motiv spune ceva important despre orice reformă, nu doar despre cea din educație.
Ce s-a întâmplat la Yale
În 1971, Yale a lansat un program numit Tuition Postponement Option, conceput cu ajutorul economistului James Tobin, viitor laureat Nobel. Ideea era simplă și, în principiu, sănătoasă. Studentul nu plătea taxa în avans, ci se angaja să verse universității un mic procent din venitul său viitor, 0,4 la sută pentru fiecare mie de dolari amânată la plată, până când datoria era achitată. Cine ajungea să câștige bine plătea mai mult, cine câștiga puțin plătea puțin. Costul educației era legat, în sfârșit, de rezultatul ei. Aproximativ 3.300 de studenți s-au înscris.
Programul a fost abandonat în 1978, iar decenii mai târziu Yale a fost nevoită să șteargă datoriile rămase, în urma unui val de nemulțumire și amenințări cu procese din partea foștilor studenți. A rămas în memoria colectivă ca un eșec, iar acest eșec a speriat pe toată lumea de ideea contractelor de venit vreme de încă un deceniu și mai bine. Concluzia comodă a fost că ideea însăși e proastă. Concluzia comodă e, desigur, greșită.
