Pe 7 aprilie 2026, Donald Trump a avertizat Iranul că „o întreagă civilizație va muri în această noapte”. Primul lucru pe care guvernele europene l-au făcut a fost să sune la Departamentul de Stat al SUA pentru a afla dacă președintele american lua în calcul folosirea unei arme nucleare.
Răspunsul pe care l-au primit a fost, în sine, mai alarmant decât amenințarea lui Trump, oficialii de peste Ocean nu știau ce a vrut să spună președintele și nu puteau anticipa ce acțiuni ar putea urma.
Acesta este, în esență, tabloul pe care Reuters l-a documentat într-o anchetă publicată în luna mai, bazată pe interviuri cu mai mult de 50 de diplomați seniori, oficiali ai Casei Albe, ambasadori recent pensionați și zeci de diplomați, oficiali și parlamentari din Europa și Asia.
109 posturi de ambasador vacante din 195
În prezent, politica externă a Statelor Unite nu o mai fac instituțiile care o făceau în mod tradițional (Departamentul de Stat, ambasadori, diplomați), iar aliații Americii s-au adaptat la noua realitate.
Numărul care rezumă cel mai bine transformarea este faptul că 109, din 195 de posturi de ambasadori americani în lume, sunt acum vacante, conform Asociației Americane a Serviciului Extern, sindicatul diplomaților. Jumătate din capacitatea diplomatică de teren a celei mai puternice națiuni din lume este, pur și simplu, absentă.
În aprilie 2025, secretarul de Stat, Marco Rubio, a anunțat o „reorganizare cuprinzătoare” a Departamentului de Stat, pe care l-a descris ca „birocrație umflată” cu „ideologie politică radicală”. Circa 3.000 de angajați au plecat în 2025, jumătate concediați, restul acceptând pachete de plecare voluntară, o reducere de aproximativ 15% a personalului bazat în SUA.
În decembrie, Rubio a ordonat rechemarea a circa 30 de ambasadori din toată lumea, o decizie venită „în mare parte fără avertisment sau explicație”, scrie Reuters. Diplomații plecați au numit-o privat „Masacrul de Sâmbătă Seara”, o sintagmă cu rezonanță Watergate pentru concedieri colective de oficiali.
Posturile rămase vacante sunt acoperite de „chargés d’affaires”, diplomați care servesc ca șefi interimari de misiuni diplomatice. Anumite țări consideră decizia o retrogradare diplomatică față de un ambasador confirmat de Senat.
Cinci din cele șapte state care se învecinează cu Iranul și patru din cele șase state din Golf nu au ambasador american la post, exact în momentul în care SUA duc un război în regiune.
Barbara Leaf, fostă ambasadoare americană în Emiratele Arabe Unite: „Acele misiuni ar trebui să aibă toate ambasadori, mai ales cand te afli în mijlocul unui război. Într-un moment de criză, una deschisă, această administrație a lăsat aceste misiuni într-o stare precară.”
Trimișii personali: Kushner și Witkoff, în locul profesioniștilor
Vidul lăsat de diplomații de carieră a fost umplut cu o categorie nouă de actori, reprezentanții personali ai președintelui, fără experiență diplomatică formală, dar cu acces direct la Trump.
Cel mai proeminent este Jared Kushner, ginerele lui Trump, fără niciun titlu guvernamental oficial. Al doilea este Steve Witkoff, prieten vechi al lui Trump și dezvoltator imobiliar fără experiență diplomatică anterioară. Conform Reuters, unele guverne externe prioritizează acum comunicarea cu ei față de canalele oficiale.
Înainte de izbucnirea conflictului din Orientul Mijlociu, Kushner și Witkoff s-au întâlnit cu oficiali iranieni la Geneva, fără să aducă cu ei specialiști americani în domeniul nuclear. Administrația Trump concediase în prealabil cel puțin o jumătate de duzină de experți pe Iran, inclusiv pe Nate Swanson, diplomat de carieră cu expertiză pe problema nucleară iraniană, pe care Witkoff îl invitase personal să se alăture echipei.
Swanson a acceptat, dar în câteva săptămâni a fost concediat după ce influencerița de dreapta Laura Loomer l-a atacat pe rețelele sociale ca „rămășiță de la Obama.” Fără el, echipa americană s-a confruntat cu limitele tehnice ale negocierilor.
Un diplomat european senior a declarat pentru Reuters că negociatorii americani nu înțelegeau semnificația diferitelor praguri de îmbogățire a uraniului, „forțând oficialii europeni să explice.” „Cum poți negocia când nu înțelegi elementele fundamentale?”, a întrebat acesta.
Analista Kelsey Davenport, de la Arms Control Association, a revizuit înregistrările rapoartelor lui Witkoff din 28 februarie și 3 martie și a identificat erori tehnice multiple, inclusiv confundarea îmbogățirii limitate a uraniului cu utilizarea în scopuri militare imediată și descrierea unei centrifuge iraniane ca „probabil cea mai avansată din lume, când nu este nici măcar cea mai avansată din Iran.”
Concluzia sa: „Witkoff nu trebuie să fie expert nuclear pentru a negocia un acord bun. Dar dacă nu este, ar trebui să fie înconjurat de oameni care sunt.”
Aliații recalibrează prin „metoda Merkel” și canalele paralele
Față de o politică externă americană condusă din ce în ce mai mult de personalități, nu de instituții, aliații au adaptat o serie de modalități de interacțiune cu Washingtonul.
Cea mai răspândită strategie a primit un nume în cercurile diplomatice, adică „Metoda Merkel”, o aluzie la abordarea fostului cancelar german Angela Merkel din primul mandat Trump: absorbția provocărilor fără reacție publică și apărarea fermă a intereselor naționale în culise.
După amenințarea lui Trump privind „civilizația” iraniană, diplomații din Marea Britanie, Franța și Germania au redactat o declarație comună pe care Reuters o descrie ca „dură.” Au ales să nu o publice, estimând că Trump blufează și că o ripostă publică l-ar putea provoca să continue bombardamentele. Până la finalul zilei, Trump anunțase un armistițiu. „Ne-am gândit că de fiecare dată când latră astfel, nu mușcă”, a spus diplomatul european care a ajutat la redactarea declarației.
Dar limitele acestei abordări sunt recunoscute chiar de cei care o practică, dacă aliații ignoră sistematic amenințările lui Trump, riscă să fie nepregătiți în momentul în care o amenințare devine reală.
Canalele neconvenționale de comunicare cu Casa Albă au proliferat, iar Coreea de Sud a ocolit negociatorii comerciali americani pentru a construi o relație directă cu Susie Wiles, șefa de cabinet a Casei Albe, considerând că aceasta poate explica intențiile reale ale lui Trump mai bine decât orice negociator oficial.
Japonia l-a folosit – conform fostului premier Shigeru Ishiba, care confirmă pentru prima dată public acest aranjament -, pe fondatorul SoftBank, Masayoshi Son, partenerul de golf al lui Trump, ca intermediar pentru a transmite mesaje direct președintelui. „Oamenii din jurul său sunt cu toții yesmen-i”, a explicat Ishiba justificarea pentru canalizarea comunicărilor prin Son.
Consiliul Național de Securitate, redus la câteva zeci de persoane
Destabilizarea nu s-a limitat la Departamentul de Stat. Consiliul Național de Securitate (NSC) tradiționala structură de coordonare a politicii externe și de apărare, a fost redus de la sute de persoane la câteva zeci.
Luni de zile, personalul NSC nu a ținut reuniuni regulate și s-a confruntat cu o interdicție de facto de a organiza întâlniri interagenții pe teme de securitate națională și politică externă.
Fosta ambasadoare Bridget Brink, care a demisionat din postul de la Kiev în aprilie 2025, reproșând „politica de conciliere ” față de Rusia, a descris pentru Reuters cum tăierea ajutorului militar pentru Ucraina, în martie 2025, a venit fără niciun avertisment: „Aveam 1.000 de oameni, toți civili, pe teren. Și eram protejați de ucraineni care foloseau echipament american și de altă proveniență.”
Când a încercat să afle de ce ajutorul fusese oprit, „nu am primit niciun răspuns.” A contactat Pentagonul, Departamentul de Stat și Casa Albă, „pretutindeni unde am putut, pentru că eram foarte îngrijorați de ce înseamnă asta nu doar pentru ucraineni, ci și pentru propria noastră securitate.”
O nouă generație de diplomați ideologici
Contra-narativa Administrației Trump este că schimbările au „consolidat” și „eficientizat” diplomația americană. Dar Reuters documentează și un mecanism prin care ideologizarea corpului diplomatic este instituționalizată.
Ben Franklin Fellowship, fondată în 2024, identifică și promovează conservatori în Departamentul de Stat. Printre membrii listați public se numără secretarul de stat adjunct Christopher Landau. Alți 250 de membri, în majoritate diplomați activi, își ascund identitățile pentru a evita repercusiuni sub viitoare administrații democratice.
Cel mai mare finanțator al grupului este Heritage Foundation, arhitecta „Project 2025” și cea care, în 2023, publicase planul de „curățare” a Departamentului de Stat de ceea ce descria ca activism ideologic al diplomaților de carieră. Heritage a acordat Fellowship-ului un grant de 100.000 de dolari.
Ce rămâne din capacitatea diplomatică americană
Profesoara Margaret MacMillan de la Oxford a formulat consecința structurală a acestei transformări pentru Reuters: „Nu vom mai putea folosi diplomația cum am făcut-o adesea înainte, pentru a construi relații, a obține acorduri care beneficiază ambele părți și pentru a preveni și încheia războaie.”
Fostul ambasador Brian Nichols, care a servit sub administrații democratice și republicane a menționat: „Conducem diplomația cu un braț legat la spate.”
Wolfgang Ischinger, fostul ambasador german la Washington, a sintetizat paradoxul fundamental al politicii externe actuale a SUA: „Există o concentrare dramatică a puterii în mâinile unei singure persoane. Acea persoană va lua decizii, uneori peste noapte, uneori într-o întâlnire formală, uneori nu. Nu sunt sigur că modul în care Trump ia decizii oferă o garanție pentru decizii bune.”
