Protestele din Iran au revenit sâmbătă în prim-plan, după o perioadă de represiune dură și control informațional. Semnalul cel mai clar vine din mediul universitar: în Teheran, studenții au reluat manifestațiile, iar sloganurile au devenit din nou explicit anti-regim – inclusiv scandarea „Moarte lui Khamenei!” („Death to Khamenei”).
Protestele au reizbucnit la Universitatea Sharif, considerată una dintre instituțiile de elită ale capitalei – același spațiu în care, în valurile anterioare, demonstrațiile au avut amploare și încărcătură simbolică. Financial Times a relatat că protestele au implicat atât Universitatea Sharif, cât și Universitatea Tehnologică Amirkabir, iar confruntările din campusuri au inclus lozinci împotriva liderului suprem și mesaje de susținere pentru opoziția în exil.
Relatările despre lozinca „Moarte lui Khamenei”, dar și alte lozinci dure anti-regim, reprezintă indicator de escaladare a discursului public. Agenția de presă Reuters relata încă din fazele inițiale ale protestelor că sloganuri de acest tip au apărut în rândul tinerilor și în jurul universităților, pe fondul crizei economice și al tensiunilor sociale.
Noile proteste din februarie vin după valul masiv de proteste din ianuarie 2026 de pe întreg teritoriul iranian, urmat de acțiuni brutale de represiune care au lăsat urme adânci în societate, cu sute de morți, mii de răniți și mii de arestări și condamnări la moarte pentru cei care au participat la proteste. Agenția de presă Associated Press a descris, în februarie 2026, cum doliul (inclusiv ceremoniile de „chehelom”, comemorările de 40 de zile) s-a transformat în forme de rezistență, iar strigătele anti-regim au reapărut în spațiul public, în pofida fricii.
În același registru, pe 18 februarie 2026, El País relata despre condamnarea la moarte a unui tânăr de 18 ani în legătură cu protestele din 8 ianuarie 2026, iar pe 19 februarie 2026 publicația nota că cel puțin 26 de manifestanți ar fi fost condamnați la moarte, pe baza unor acuzații folosite frecvent pentru intimidare („moharebeh” – „dușmănie față de Dumnezeu”), potrivit ONG-ului Iran Human Rights (organizație iraniană pentru drepturile omului înregistrată în Oslo, Norvegia). Mesajul regimului, transmis prin justiție și televiziune, este de descurajare prin exemplu. Mesajul societății – mai ales al studenților – pare să fie că frica nu a închis definitiv subiectul, ci doar l-a amânat.
Pe lângă indicatorii interni, au apărut și semnale externe care, puse cap la cap, pot funcționa ca avertizări timpuri ale unei noi runde de instabilitate.
Unul dintre ele ține de comunicarea Israelului către publicul iranian. În 12 februarie 2026, presa israeliană a relatat că Forțele Armate (FA) israeliene au publicat (pe contul oficial în limba farsi – persană) un mesaj prin care îndemnau iranienii să contacteze FA israeliene sau serviciul israelian de informații externe, Mossad, prin platforme oficiale. Important: acestea sunt mesaje publice de influență/comunicare strategică; ele nu reprezintă o confirmare oficială a unei „prezențe” a Mossad-ului în Iran, dar arată că actorii regionali mizează pe fisuri interne și pe nemulțumirea societății.
Un alt semnal, mai discret, vine din zona aviației. În ultimele zile, Flightradar24 a evidențiat public un zbor al unei aeronave guvernamentale iraniene pe ruta Teheran–Moscova, care a devenit „cel mai urmărit zbor” la acel moment. Nu este, singur, dovada unei evacuări a elitelor, dar într-o perioadă în care zvonurile și percepțiile de risc cresc, astfel de mișcări atrag atenția și sunt imediat interpretate politic.
În paralel, tensiunea regională rămâne ridicată. Reuters a relatat pe 19 februarie 2026 despre escaladarea îngrijorării internaționale în contextul acumulării de capabilități militare americane în regiune și al reacțiilor Moscovei, pe fondul presiunii crescute asupra Teheranului. Iar canalul qatariot de televiziune Al Jazeera a prezentat, pe 20 februarie 2026, o trecere în revistă a acestei acumulări militare americane în proximitatea Iranului.
Toate aceste elemente nu spun, singure, „ce urmează”. Însă împreună descriu o realitate pe care regimul iranian o cunoaște foarte bine: atunci când universitățile se reactivează, când sloganurile devin explicit anti-lider, când represiunea produce martiri și când actorii externi transmit mesaje directe către populație, terenul devine instabil.
Deocamdată, certitudinea este una singură: Iranul nu a ieșit din ciclul protest–represiune–reaprindere, iar faptul că studenții revin în stradă cu lozinci atât de directe arată că ruptura dintre o parte a societății și regimul teocratic rămâne deschisă. Așa cum am menționat în articole anterioare, o schimbare reală a regimului din Iran poate fi decisă doar din interior, de poporul iranian care s-a săturat de actualul regim prezent în toată infrastructura statului, nu doar central ci și la nivel local. O intervenție externă nu ar schimba decât „capii” reggimului în timp ce protestele interne pot realiza o schimbare profundă, la toate nivelurile a actualului regim.
