Percepția europenilor asupra Statelor Unite trece printr-o schimbare profundă, care marchează una dintre cele mai importante mutații la nivelul opiniei publice din ultimele decenii. Potrivit unui sondaj realizat de Politico Pulse, „SUA, sub conducerea lui Donald Trump, sunt percepute mai degrabă ca o amenințare decât ca un aliat”.
Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, în ianuarie 2025, nu a fost doar un eveniment politic intern american, ci un moment cu reverberații globale marcând o nouă traiectorie a relațiilor dintre state.
Deciziile ulterioare, punerea sub semnul întrebării a angajamentului față de NATO, amenințările privind anexarea Groenlandei și Canadei, introducerea de tarife comerciale împotriva aliaților și, mai ales, declanșarea unui război cu Iranul fără sprijin european au contribuit la o erodare accelerată a încrederii în conducerea americană, sau mai degrabă în Donlad Trump.
Această schimbare se reflectă direct în datele sondajului, unde doar 12% dintre respondenții din șase state majore ale Uniunii Europene consideră Statele Unite un aliat apropiat, în timp ce 36% le percep ca pe o amenințare. Prin comparație, China este văzută drept o amenințare într-un procent de 29% dintre respondenți, ceea ce indică o inversare semnificativă de percepție, prin care Washingtonul este, în multe cazuri, privit mai critic decât Beijingul.
În patru dintre cele șase țări analizate, Statele Unite sunt considerate o amenințare mai mare decât China. Franța și Polonia rămân excepții, unde percepția asupra Chinei ca risc este mai accentuată. Totuși, chiar și în aceste cazuri, diferențele nu sunt suficiente pentru a schimba tendința generală, încrederea în SUA nu mai este un reflex automat în Europa.
Dacă percepția asupra Statelor Unite este în schimbare, cea asupra Rusiei rămâne constantă și mult mai clară. Moscova este identificată drept principala amenințare de securitate, fiind percepută ca atare de 70% dintre respondenți. Acest consens indică faptul că, în ciuda tensiunilor transatlantice, războiul din estul Europei continuă să definească arhitectura de securitate a continentului.
În acest context, opinia publică europeană pare să se reorienteze, dar nu fără contradicții interne. Sondajul relevă, după cum notează Politico, „o contradicție în creștere în inima politicii de securitate europene” unde alegătorii susțin ideea unei Europe mai autonome și mai bine înarmate, însă devin reticenți atunci când această ambiție implică costuri concrete.
Această ambivalență devine evidentă atunci când analizăm disponibilitatea pentru apărarea colectivă. La nivel declarativ, sprijinul este solid. Majoritatea respondenților susțin intervenția militară pentru apărarea unui aliat NATO sau a unui stat membru al Uniunii Europene în cazul unui atac.
Atunci când întrebarea se mută de la „ce ar trebui să facă statul”, la „ce ai face tu”, răspunsurile se schimbă radical. Doar 19% dintre respondenți declară că ar fi dispuși să lupte efectiv în cazul unui atac asupra propriei țări. Restul preferă roluri indirecte sau evită implicarea directă, ceea ce scoate la iveală o disonanță majoră între voința politică și disponibilitatea individuală.
Această discrepanță ridică semne de întrebare serioase pentru guvernele europene, care încearcă să își extindă capacitățile militare într-un context de deficit de personal și de presiuni bugetare. Ambiția strategică există, dar resursele umane și acceptarea socială rămân limitate.
În paralel, sprijinul pentru Ucraina devine un alt punct de fractură în opinia publică europeană. Spre deosebire de consensul privind Rusia ca amenințare, aici societățile sunt profund divizate. Aproximativ o treime dintre respondenți consideră că Europa nu face suficient pentru Kiev, o altă treime crede că nivelul actual este adecvat, iar un procent similar consideră că sprijinul este excesiv.
Germania, principalul furnizor european de ajutor pentru Ucraina, are o opinie publică ce tinde să ceară mai multă implicare. În schimb, în Italia, unde contribuțiile sunt mai reduse, percepția dominantă este că Europa face deja prea mult. Între aceste două extreme, state precum Franța, Spania sau Belgia oscilează, fără o direcție clar dominantă.
Această fragmentare a opiniei publice complică semnificativ formularea unei politici externe coerente la nivel european. În timp ce liderii politici încearcă să mențină unitatea în fața agresiunii ruse, presiunile interne devin tot mai vizibile și mai greu de ignorat.
În ansamblu, datele sondajului conturează imaginea unei Europe aflate într-un moment de tranziție. Pe de o parte, există o conștientizare tot mai clară a necesității autonomiei strategice și a consolidării capacităților de apărare. Pe de altă parte, această conștientizare nu este însoțită de un consens privind costurile și implicațiile concrete ale unei astfel de transformări.
Mai important, relația cu Statele Unite nu mai este percepută în termeni simpli de alianță. Într-un context marcat de decizii imprevizibile și politici unilaterale, Washingtonul începe să fie privit printr-o lentilă mai critică, uneori chiar ca o sursă de instabilitate.
Această schimbare nu înseamnă neapărat o ruptură, dar indică o recalibrare profundă a direcției de politică a statelor europene, și în special a europenilor. Europa nu mai poate presupune automat convergența intereselor cu Statele Unite și, în același timp, nu este încă pregătită să acționeze pe deplin independent. Între aceste două realități se conturează noul peisaj strategic european unul definit de incertitudine, ambivalență și nevoia urgentă de redefinire a rolului său în lume.
